Tirania stalinistă folosea două mecanisme inseparabile: primul era sacralizarea actorului care monopoliza întreaga putere. Critica stalinistă a primului mecanism l-a numit "cultul personalităţii". Al doilea mecanism - mediocritatea locotenenţilor cu care se înconjura liderul suprem, caracteristică ignorată şi de aceea nenumită. Revoluţia din decembrie 1989 a suprimat cultul personalităţii, suprimînd personalitatea cultului. Dezordinea instaurată de ea continuă în schimb să practice cultul mediocrităţii, materializat în dotarea lacunară a celor mai mulţi dintre actorii chemaţi să gestioneze treburile publice. Asurzitoarea logoree a acestora înlocuieşte dezbaterile de idei printr-o revărsare de platitudini şi de gongorism vulgar. Trecerea puterii de la o tabără politică la cealaltă nu lecuieşte tranziţia de acest handicap. Persistenţa acestei disfuncţii se datorează unui complex de cauze. Cea mai perturbatoare dintre acestea pare să fie hazardul circumstanţelor. Revolta populară împotriva dictaturii staliniste a reprezentat, după Clauss Offe, o revoluţie ateoretică, o defecţiune considerabil accentuată de împrejurările din România. Intelectualii aflaţi în zilele din decembrie pe creasta valului revoluţionar au alunecat cu timpul în poziţiile unor oameni politici complet marginalizaţi. Înclinaţi în marea lor majoritate spre un anticomunism vindicativ,

ei repudiaseră de la bun început structura născîndă a noii puteri, purtătoare a unei evidente orientări către concilierea cu trecutul. Iar concilierea cu trecutul nu o dorea numai noua putere, ci şi cele mai profunde straturi ale populaţiei. Actorul care are principalele merite în emergenţa noii structuri, ajungînd să o şi personifice, a încredinţat diversele ei pîrghii unor oameni aleşi după două criterii: să nu fi avut un rol activ în zilele revoluţiei şi să nu se fi ilustrat în nici un domeniu de activitate