Să începem cu dicţionarul lui Toma Necredinciosul: conform acestuia, icoanele sînt picturi pe lemn, sticlă sau pînză, în general uscate. Pe de altă parte, plînsul e un act fiziologic ce survine în urma golirii glandelor lacrimale. Nu discutăm aici motivele emoţiei sau tehnologia picturii, ci distanţa care separă cele două noţiuni. Şi totuşi, credinţa are căile ei: acum cîteva zile, o icoană din localitatea Muşeteşti a început - neprovocată - să plîngă. "E semn de la Domnul, lumea s-a înrăit, vremurile-s diavoleşti". E probabil vestea cu care Baba Mărioara a ieşit din biserică în ziua aceea, molfăind un biscuit de împărţeală şi fericită că lacrimile icoanei i-au confirmat o credinţă veche: păcătosul nu va scăpa nepedepsit. Aşa a şi fost: păcătosul reporter al televiziunii X a fost trezit din somnul de după revelion, suit în maşină şi trimis, peste hîrtoape, poduri de gheaţă şi cîmpuri înzăpezite, tocmai în biserica de ţară în care icoana îşi consuma, tristă, minunea. Alături de confraţi, reporterul şi-a dres glasul şi-a dat drumul pe post, la o oră de vîrf, mărturisirii de credinţă obişnuite în asemenea ocazii. Fireşte, spiritele senine se vor întreba ce motive are icoana să plîngă. În fond, biserica e mai mare şi mai bine încălzită decît dispensarul din comună, iar pentru reparaţiile ei oamenii bogaţi au dat mai mult decît pentru dotarea şcolii. Credincioşii n-au alt Dumnezeu, Preafinţia sa Teoctist e tot în fruntea bisericii, iar anul trecut au fost date în folosinţă cîteva zeci de biserici şi nici o bibliotecă... Din nefericire pentru sufletul meu (acum ameninţat să ardă în foc continuu în mîna sindicatului lui Satan), chestia m-a predispus la cercetare. Aşa am aflat că picturile şi statuile care o înfăţişează pe Fecioara Maria trec adeseori prin momente grele, şi că multe dintre ele cedează nervos şi izbucnesc în lacrimi... Trebuie remarcat că Fecioara şti