O formă de idolatrie: deriziunea "Există oameni", spune într-o predică Meister Eckhart, "care ar vrea să îl vadă pe Dumnezeu aşa cum văd o vacă, cu aceeaşi ochi; vor să îl iubească pe Dumnezeu aşa cum iubesc o vacă. Pe ea o iubeşti pentru lapte, pentru brînză, pentru propriul avantaj. Aşa fac toţi cei ce îl iubesc pe Dumnezeu pentru bogăţia exterioară ori pentru mîngîierea interioară; nu îl iubesc pe Dumnezeu, îşi iubesc propriul avantaj" (Quasi vas auri solidum). Cam la asta revine, abrupt spus, idolatria în sens religios: te raportezi la divin ca la o vacă. Sau ca la un viţel de aur (se pare totuşi că idolul vechi testamentar pe care comunitatea l-a plăsmuit în lipsa lui Moise, suit spre Dumnezeu, nu era un "viţel", ci un taur, simbol pregnant, pentru popoarele Orientului vechi, al puterii şi al sacrului). Dar e dificil să nu te raportezi la Dumnezeu în funcţie de avantajele tale personale, în funcţie de imaginea pe care o ai despre tine însuţi ori despre omul generic; e foarte greu să nu îl închipui pe Dumnezeu după "chipul şi asemănarea ta". Aşa sîntem tentaţi să îl gîndim ori să îl închipuim mai mereu; sînt extrem de rare momentele în care îl putem efectiv accepta ca pe un cu totul Altul, aşa cum e el în sine, absolută transcendenţă. Ne gîndim, în genere, că Dumnezeu - fiind atotputernic şi drept - va rezolva favorabil problemele noastre, pe cele mai mari ori mai mărunte, şi va fi, pe deasupra, în stare să rezolve ceea ce socotim a fi propriile lui probleme în lumea aceasta. Cei care îşi rîdeau, în treacăt, de Iisus răstignit spuneau: "dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, coboară-te de pe cruce". Deriziunea nu consta în faptul că aruncau cîteva vorbe provocatoare unui torturat. Deriziunea consta în faptul că îi cereau divinului să se conformeze intereselor şi exigenţelor noastre mărginite, conflictuale, multiple, individuale, să se comporte ca un individ, să se