partea I Secta raeliţilor şi-a dat, aşadar, vestea bună. Două fetişcane s-ar fi născut din spume de eprubetă, picătură ruptă din donatorul lor de genă. Dumnezeii tuturor credinţelor îşi pot lua liber; berzele tuturor continentelor aşijderea, că şi-aşa nu mai crede nimeni în ele; au apărut clonele! Rămîne să mai şi credem. Povestitorul nu crede. Şi, tocmai pentru că nu crede, are liber să viseze. Despre necesitatea, totuşi, pe deplin nerecunoscută, dar acut resimţită, a acestor făpturi de carne trasă la indigo. În fine, a apărut şi şansa României! E dovedit aproape ştiinţific că imperiile au nevoie de un zvîcnet, pornit pe urmele unui orizont de aşteptare: istoricul englez Niall Ferguson* a scris o carte pe această temă, încercînd să argumenteze că Imperiul Britanic s-a ridicat pe umerii unui apetit universal pentru zahăr, cafea şi tutun, iar imperiul american are la bază (pe lîngă un prea clasic concept, democraţia, cu un corolar destul de ciudat, numit liberul acces la căutarea fericirii), nişte rondele de carne de vită procesată, munţi de pulpe de pui congelate - trimise în toată lumea - şi, tocmai ruptă din reclame, o pizza extra-cheese pe care brînza topită curge precum lava - ceea ce, pe tărîmurile originare ale pizzei, evident, nu se întîmplă niciodată. Este exact ceea ce mă face să cred că, în evul clonelor, România poate deveni imperiu! (Sau redeveni, din moment ce anual, în miez de vară, un congres al dacologilor ni-l readuce în pagini de ziar pe protoromânul Burebista, reluînd firul para-istoriei de acolo de unde îl lăsase clona perfectă a orbirii noastre colective, numită N. Ceauşescu - cel care a anticipat moda clonelor tocmindu-şi vreo trei sosii, dintre care una, ehehee, ce ştii dumneata, îmi spunea recent un colonel, a şi murit în locul lui la Tîrgovişte). Iată care-s paşii de urmat: mai înainte de toate, tehnologia clonării va fi aclimatizată