Drept ca o linie de Luis Alfaro; Regia: Radu Apostol; Scenografia: Alina Herescu; Cu: Liliana Ghita, Marius Manole, Elena Andron, Mihaela Trofimov, Valentin Terente, Emilian Oprea, Cornel Cimpoaie
Regizorul Radu Apostol are abilitatea de a crea si individualiza pregnant spatii. A demonstrat-o in emotionantul spectacol Acasa, unde aduce pe scena copii de pe strada, creind o atmosfera speciala, si reuseste si acum intr-o montare plina de forta, cu o intuitie foarte fina a intensitatii dramatice, valorizata la maximum fara sa fie fortata. Mai mult decit atit, regizorul isi defineste deja o stilistica, intelegind prin aceasta preocuparea pentru o anumita zona, un registru tematic din ce in ce mai frecvent in dramaturgia contemporana. Este vorba de o lume marginalizata si recuzata tocmai pentru stigmate pe care le poarta, neincetind insa sa-si mistifice infringerile. Textul lui Luis Alfaro, imbinind sugestiv nuante poetice cu un limbaj frust, chiar dur, gradind inteligent replicile adesea in contrapunct, intrebarile retorice si monologurile cu aluzii dintre cele mai variate, de la vedete de cinema – Liz Taylor – pina la complexe tragice – Oedip –, raspunde exact cadrului sondat. Spectacolul mizeaza excelent pe ritmul relatiilor dintre personaje, pe polaritatea discursurilor lor, doar in aparenta antinomice.
Un fiu homosexual, bolnav de SIDA, traindu-si agonizant ultimele zile, dupa un gest esuat de sinucidere, simte o frustranta si in acelasi timp necesara dependenta de mama sa, fosta prostituata in tinerete, purtindu-si handicapul – cocoasa – nu ca pe o povara, ci ca pe un dat al destinului. Sint doi insi aprioric exclusi intr-o lupta dezarmanta cu existenta, iar pe raportul dintre ei – o atractie-respingere care se ambiguizeaza spre final, insumind stari variate, repulsie violent exprimata si momente de afectiune totala – se concentreaza intre
