De peste zece ani, viaţa mea se petrece în cea mai mare măsură la calculator. Stau în faţa monitorului ore fără sfîrşit, şi la birou, şi acasă. De fapt, PC-ul a reuşit să şteargă majoritatea graniţelor dintre viaţa personală şi cea profesională. Hobby-urile mele, mai mult sau mai puţin periculoase, informaţiile curente, documentările şi documentele cele mai sobre, diverse glumiţe audio sau video, traficul poştal, jurnalele şi proiectele, toate şi-au făcut culcuş, unele lîngă altele, în aşternuturile electromagnetice ale hard-disk-ului. Un aranjament care oscilează periculos între democraţie şi imoralitate. Unui neofit îi poate părea un pas către anarhie, iniţiaţii ştiu însă că tastatura poate fi un organizator superior marilor bibliotecari din trecut, cei care îngrijeau cu har tezaurele bibliofile ale aristocraţilor subţiri. S-a pierdut, poate, plăcerea accesului nemijlocit la pagina scrisă, la incunabule, la ediţii rare, dar să fim serioşi, cîţi dintre noi chiar aveau acces la ele? S-a cîştigat însă, cu siguranţă, avantajul accesului rapid la o gamă cvasi-infinită de surse, tentaţie irezistibilă pentru epoca în care timpul şi informaţia înseamnă (aproape) totul. Aţi înţeles probabil de care parte a baricadei mă aflu, dar voi mărturisi că eu însumi îmi recunosc şi o stare de inconfort sentimentală. Nu cred că starea de lucruri în care mă complac ar fi ideală (îi dau dreptate din multe pedeve-uri lui Daniel Vighi, pe care l-am cunoscut cu ani în urmă, uite, profit de ocazie şi îl salut cu drag). Mai mult, bănuiesc că, făcînd analogie cu simptomele abuzului de stupefiante, aş fi candidatul perfect pentru o cură de dezintoxicare. (Ajuns aici, le sugerez celor ce vor să profite de sugestia anterioară să mă programeze la clinica Betty Ford. Pot să le dau şi adresa, am găsit-o pe Internet.) Dac-aş vrea să apăs mai tare pedala histrionică, m-aş plînge că nu mai merg