O sală mare, în Complexul 23 August. Mulţi oameni, vreo, să fie, 30, îmbrăcaţi sport. Se mişcă, destul de armonios, şi altfel decît am fost noi obişnuiţi la orele de sport. "Fiţi total prezenţi în ceea ce faceţi", se aude vocea instructorului, care adaugă, apoi, misterios şi incitant: "Deschidem centrii gîtului", "Folosiţi forţa gravitaţională", "Conducem energia: activitate mentală susţinută", "Deschidem toţi porii corpului", "Corelăm relaxarea corpului cu cea a respiraţiei şi cu activitatea mentală". Ultimul îndemn pare să exprime, mai clar, despre ce e vorba în acest alt fel de gimnastică: "Taijiquan-ul este o artă de cultivare a sănătăţii, o artă de menţinere a tinereţii şi de atingere a longevităţii, este o artă a armoniei, a obţinerii puterii în lipsa efortului, arta de-a şti să cedezi pentru a putea învinge, o foarte veche artă a mişcării. (...) Ceea ce este caracteristic Taijiquan-ului sînt mişcările armonioase, continue şi fluide, mişcări care dau senzaţia unei curgeri de apă sau a unui dans foarte graţios, dar care în acelaşi timp dau şi putere". Toate aceste vorbe de duh le aflăm din materialul informativ pe care dl Emil Moldovan, instructorul pe care l-aţi ascultat mai devreme dînd comenzi spiritualizate, mi l-a înmînat. Tot din pliant înţelegem că, de fapt, taijiquan-ul înseamnă meditaţie în mişcare, şi că spiritul este la fel de prezent ca şi trupul. Categorisirea aceasta este mai recentă: mai înainte, taiji-ul era privit ca artă marţială sau exerciţiu terapeutic. Sau, mai doct şi mai complicat, ca o practică internă chinezească, un sistem de origine taoistă, destinat "perfecţionării fiinţei umane pe toate planurile" (conform aceluiaşi pliant). Sună pompos, dar e ceva în motivaţia pe care o au participanţii la cursuri: este, cred, nevoia semenului nostru tot mai evoluat de a găsi în spatele aparenţei lucrurilor o filozofie, o ideologie; chiar şi