La 4 ianuarie s-au împlinit 42 de ani de cînd Albert Camus a murit într-un accident de automobil, lovindu-se de un platan de pe marginea unei şosele. Un frate de mi s-ar fi prăpădit, nu aş fi încercat un doliu mai îndurerat. El a pătruns în cămăruţa mea de 2/3 dintr-un pod de lîngă Foişor ca un Golfstream care mi-a înflorit, într-un dezgheţ încet, toţi migdalii. Camus a fost pentru mine şi ţărmurile mele prea bine definite - nu atît de triste pe cît de stîncoase şi sectare - o climă mediteraneană. Fără să mă ispitească spre o lume lipsită de maluri, el, fie şi cu limitele sale (cum se preciza obligatoriu cu acea prudenţă spăimoasă a dogmatismului), mi-a dat, în acei ani '60, conştiinţa plină de senzaţii noi, niciodată trăite, a rigidităţilor mele de gînd şi simţire, a vegetaţiei lor încă prea chircite. De la Gherea, la 15 ani, de la Camil şi Sebastian, adolescent, de la şocul Zarifopol şi Anatole France - fiecare cu uimirile sale -, de la Malraux cu acea descoperire a stelei polare din fiecare solidaritate virilă, nu mai încercasem o revoluţie interioară (poate o contrarevoluţie!) ca aceea făptuită prin "Căderea" - nuvela unui om care primind "doar" două palme pe stradă ajunge să coboare în abisul său. Şi azi exclam fără remuşcare - ferice de acea vreme a asimilării, a clorofilei fără de care nu există plantă intelectuală, ferice de ora, niciodată prea lungă sau prea tîrzie, în care cauţi la fiecare colţ de stradă şi raft de bibliotecă un director de conştiinţă, găsindu-l! Imensă nuanţă de Golfstream, Camus mi-a insuflat acea forţă nouă pentru a mă instala într-o ironie de risc maxim şi profit pe măsură: trecerea de la a-făuri-istoria (idee sublimă paralizată în clişeu!) la suportarea ei, pe viu, intrînd în jocul inepuizabil al vicleniilor ei, fără a resimţi vreo greaţă de viaţă sau tentaţia nihilismului. Cu Camus am renunţat la orice inocenţă. Cu "Ciuma" am a