Conflictul dintre Adrian Năstase şi Ion Iliescu ţine de micro-politica românească şi este puţin interesant pentru analiza politică. Din păcate, afectează modul în care va arăta noua Constituţie. Va fi înlocuită o Constituţie confuză cu o alta la fel de confuză, chiar dacă în alt sens. Puţin băgat în seamă de presă, a apărut un alineat constituţional care îi interzice categoric preşedintelui să îl demită pe prim-ministru. Contradicţia dintre legitimitatea maximă a preşedintelui şi puterile sale constituţionale devine şi mai acută, crescînd imprevizibilitatea unui sistem constituţional oricum instabil. Miza conflictului ţine de o întrebare foarte simplă: cine conduce România? Întrebare la care Constituţia, în mod uimitorm, reuşeşte să nu răspundă. În acest punct, Constituţia României suferă de acelaşi defect ca şi sistemul care a produs-o: lipsa de viziune. Departe de a fi produsul unei concepţii coerente, a unor idei despre societatea de mîine, constituţia este rodul unor evenimente din 1991, acum uitate. "Atunci s-a considerat că preşedintele Iliescu, care în mod firesc urma să cîştige alegerile, nu trebuia să aibă puteri prea extinse. De aceea, competenţele din Constituţia din 1991 sînt cele specifice unei republici parlamentare, iar sistemul de alegeri este cel specific unei republici prezidenţiale, prin vot universal". Deşi impersonalul "s-a considerat" ar putea deruta, această analiză pertinentă îi aparţine chiar lui Adrian Năstase (martie 2002). În ceea ce-l priveşte pe cel vizat, în noiembrie 2000, la dezbaterea electorală organizată de Adevărul, Ion Iliescu efectua un exerciţiu logic complex, dar situat undeva între truism şi sofism: "Preşedintele trebuie să fie aşa cum spune Constituţia. N-avem nevoie de un preşedinte nici mai puternic, nici mai puţin puternic decît sînt prevederile constituţionale... Eu cred că prevederile constituţionale pentru stadi