Fiindcă prieteni inteligenţi şi informaţi (nu-i deloc un pleonasm!) îmi dau de veste că un război bate - pampampampam, ca în a V-a - la uşă şi nu are nici un rost să ne ferim de acest adevăr, mi-am permis să-mi fac o necesară plăcere şi să mă gîndesc la fel de insistent la Charlie March. Ideea unei plăceri în declanşarea unui război o deţin, de mult, de la mama unui foarte bun prieten care ne povestise amîndurora, lăsîndu-ne perplecşi, cum, la Londra, în ziua cînd pornise "al doilea mondial", ea s-a întîlnit pe scara blocului cu un vecin, dl Schwartz, şi, desigur, îl întrebase: "Ce părere aveţi?". El nu răspunse, ea insistă: "A început războiul..." Dl. Schwartz, calm şi democrat, îi răspunsese: "Dacă le place..." Să revin: Charlie March a fost/este (nu ştiu precis) unul dintre cei mai interesanţi oameni despre care am auzit în ultima mea mie de ani. Charlie March a fost/este (nu m-am interesat dacă mai trăieşte) unul dintre cei mai interesanţi muzicieni despre care am auzit în secolul trecut. Charlie March a fost/este (nici nu are importanţă timpul verbului) unul dintre cei mai importanţi artilerişti, de la primul glonţ încoace, dovadă că numele său întreg e cunoscut ca Charlie "Boom Boom" March. De ce? Inginer în electricitate - o ştiu la fel de precis ca anul naşterii sale: 1916! -, el avea acasă trei tunuri de pe vremea războiului civil din Statele Unite. Tot acasă, deţinea 13 mortiere vechi de pe vremea lui Pazvante Chiorul. Charlie (nebunul?) nu trăgea cu tunul şi nu împuşca raţele - cum cîntam noi, despre cîte unul, în Aleea Popa Nan, cînd eram mici şi simpatici. Charlie "Boom Boom" cînta la tun. Există nevoie de tun în muzică. Rar, foarte rar, dar există. Există "Uvertura 1812" a lui Piotr Ilici Ceaikovski. Există o operă, "Victoria lui Wellington", scrisă de Ludwig van Beethoven, la cîţiva ani buni după ce Titanul se lămurise cu Tiranul şi se hotărîse