Am copilărit într-o familie bine dispusă (chiar dacă am aflat la vremea liceului că nu ar fi avut tocmai motive pentru asta). Părinţii mei rîdeau mult, dar erau rîioşi. Tata, fie iertat, fost maior de cavalerie, era un bărbat normal, care ştiuse să aprecieze plăcerile vieţii. Faptul nu-l împiedicase ca la o vîrstă foarte fragedă să se întoarcă din război decorat cu "Virtutea militară cu spade" şi aureolat de poveşti de vitejie. Acest erou al familiei se lăsa în fiecare dimineaţă luat peste picior de mama, pentru gusturile lui artistice. Asta pentru că, în timp ce se rădea, cu o iscusinţă şi acuitate care mă fascinau, asculta cu radioul pus la maximum (şi fredona concomitent) marşuri cîntate de fanfară. La ironiile mamei răspundea bolborosind printre clăbucii de pe obraz ceva despre cine a urmat ca mine Evangelische Schule are gusturi superioare, pe care "voi" nu le puteţi aprecia... Apoi îmi făcea cu ochiul şi răspundea mirării mele mute că nu se supără niciodată, continuînd cu, băiete*, femeile au întotdeauna dreptate, şi un bărbat de onoare nu trebuie să le contrazică... Mama, femeie înaltă şi frumoasă, care şi acum, la bătrîneţe, păşeşte cu spinarea dreaptă şi bărbia (cam) sus, lupta în felul ei cu uniformizarea proletară. Printre regulile de comportament pe care considera că nici măcar nu e nevoie să le explice, figura şi cea care îmi interzicea categoric să (mă) jur. Un om de onoare se ţine de cuvînt fără să fie nevoie să jure pe ceva, trebuie să faci ceea ce ai promis, indiferent de piedicile care se ivesc. E onoarea ta şi a familiei tale în joc. Onoarea se insinua în viaţa mea de copil ca fiind ceva important şi valoros, nu neapărat foarte uşor de înţeles, dar care avea legătură cu raporturile oarecum asimetrice între bărbat şi femeie sau între copii şi adulţi. Mai tîrziu a fost nevoie să mi se explice că şi pîra este un atentat la onoare, indiferent