E greu de spus dacă ceea ce societatea românească a pierdut în ultimii doisprezece ani e mai mult sau mai puţin decît ceea ce a cîştigat. Sînt, totuşi, cîteva pierderi regretabile. Înainte de toate, românii au pierdut entuziasmul. Începutul anilor '90 a avut ceva fascinant, pentru că toată lumea avea planuri noi, toată lumea încerca "să facă ceva" (era, dacă nu mă înşel, sintagma epocii), toată lumea avea speranţe. Astăzi, societatea românească e blazată, cinică şi, pe alocuri, nepăsătoare. Dacă înlocuirea entuziasmului genuin cu blazarea şi cinismul s-ar fi făcut pentru că societatea românească ar fi crescut, s-ar fi maturizat şi s-ar fi blocat în bunăstarea societăţilor de consum, nu ar fi fost atît de rău. O cetate lenevită de prea mult bine încă mai poate fi urnită. Dar ce te faci cu o cetate amorţită de prea mult rău? Pierzîndu-şi entuziasmul din primii ani de după căderea lui Ceauşescu, românii şi-au pierdut şi inocenţa. Repede, poate prea repede, s-a ajuns la concluzia că "asta e" şi că speranţele sînt visuri irealizabile. Şocul libertăţii a fost prea mare pentru o populaţie sărăcită şi înfometată - capitalismul care s-a născut în România s-a dovedit repede a fi o copie schimonosită a celui la care visam. Lecţia capitalismului a fost asimilată de societatea românească cu o selectivitate dăunătoare. Am învăţat, de pildă, că e important să fim concentraţi pe profit. Dar nu am învăţat că adevăratul profit se calculează pe termen lung şi că numai profitul realizat prin investiţie este solid şi sigur. Am învăţat repede că în mediile de afaceri domină pragmatismul. Dar nu am învăţat că lumea occidentală este, în acelaşi timp, o splendidă catedrală a gestului gratuit, a donaţiei, a generozităţii. Am învăţat foarte repede că politica este un joc al combinaţiilor care permit exercitarea puterii. Dar nu am învăţat că cel puţin la fel de importantă ca menţinerea l