Identitatea (personală, narativă, naţională) se construieşte prin raportări şi omologări succesive, prin asumări şi respingeri, prin sanctificări şi demonizări, toate avînd la origine o "artă a memoriei". "Memoria blocată", "memoria manipulată", "memoria comandată" de care vorbeşte Paul Ricoeur într-o carte a sa nu sînt doar abuzuri asupra memoriei naturale, ci şi traume ale memoriei colective, care are un alt mod de structurare şi o mai intensă componentă etică. Trei autori polonezi, recent traduşi la noi, ilustrează - la nivele şi cu mize diferite - mecanismele esenţiale de construire a identităţii prin rememorare. De la studiul de istoriografie bulversant şi uluitor în esenţa lui reconstruită, la perspectiva etic-jurnalistică a faptelor "livrate" şi receptate pînă la una dintre capodoperele realismului magic polonez - cei trei caută răspunsuri la eternele întrebări ale identităţii (cine?, cum?, de ce?) care structurează amintirea.

* Jan T. Gross, Vecini, Suprimarea comunităţii evreieşti din Jedwabne, Polonia, trad. de Delia Cursan, prefaţă de Vladimir Tismăneanu, colecţia "A Treia Europă", Editura Polirom, 2002. La Jedwabne, în 10 iulie 1941 au fost ucişi 1600 de evrei - femei, bărbaţi, copii, bătrîni; masacrul, început cu ciomege, cuţite, cîrlige, pietre, a fost încheiat - pentru expeditivitate - cu arderea tuturor, vii şi morţi, în hambarul oferit de Bronislaw Sleszynski. Cartea istoricului polonez Jan Gross, profesor de ştiinţe politice la New York University, răstoarnă perspectiva construită şi acceptată oficial, privind premisele şi responsabilitatea crimei: evreii din Jedwabne au fost ucişi cu bestialitate de către vecinii lor, polonezi. Nemţii, intraţi în oraş pe 22 iunie, s-au mulţumit să fotografieze carnagiul şi să grăbească îngroparea muntelui de cadavre lipite între ele. Şi totuşi, cum s-a perpetuat legenda uciderii evreilor de către nazişt