Bunicul meu matern era ţăran. Trăia într-un sat mare din judeţul Soroca. Era un om cumpătat, hotărît şi aspru. Vorbea puţin şi numai cînd era absolută nevoie. În familie era atît de autoritar încît nici unul din cei cinci copii - patru dintre ei în 1944 deja la casele lor, n-ar fi îndrăznit să-i iasă din cuvînt. Pe acolo se spunea despre un asemenea comportament că "n-ar fi îndrăznit să-i treacă pe dinainte", iar această atitudine filială era una pe care trebuie să o luaţi atît ad litteram, cît şi în sensul ei subînţeles. În vremea aceea copiii din familiile respectabile erau crescuţi în respectul absolut faţă de părinţi, iar părinţii se străduiau să fie la înălţime. Bunicul meu se bucura de acelaşi respect şi din partea rudelor şi avea o mulţime - dar şi din cea a sătenilor. Autoritatea şi respectul nu şi le clădise cu pumnul sau ciomagul - nici măcar cu ameninţarea cu pumnul sau ciomagul, ci prin felul în care îşi muncea pămîntul, ţinea gospodăria, creştea copiii, îngrijea animalele, precum şi prin felul în care se purta cu rubedeniile şi sătenii. Oricine ştia că dacă Vanea Gorea spunea sau promitea ceva, atunci cuvîntul sau promisiunea lui erau respectate cu sfinţenie. Cu noi, nepoţii, bunicul era mai puţin aspru şi un pic mai vorbăreţ. Cred că nici noi nu semănam în ceea ce priveşte ascultarea şi supunerea cu ceea ce fuseseră părinţii noştri. Încolţise în noi un anumit vînt de libertate un strop de egalitarism. Acestea anticipau epocile care urmau să viseze la rezolvarea tuturor problemelor omenirii pe calea tratativelor. În anul 1944, cu cîteva luni înainte de a muri, bunicul încerca să discute mai mult cu noi, să ne povăţuiască. Prin exemple la nivelul nostru de înţelegere, se străduia să ne convingă cît de urîtă şi periculoasă este minciuna care, odată dovedită, îţi anulează definitiv credibilitatea, cît de urît şi necinstit este furtul. Ne spunea că om