Prietenul meu, taximetristul Că România trece şi acum printr-o perioadă dificilă, asta o ştim foarte bine şi adeseori chiar o simţim pe propria piele. Şi că, în harababura existentă, cei mai mulţi dintre cetăţeni şi-au pierdut încrederea în unele din instituţiile ei esenţiale, iarăşi este confirmat de recentele sondaje de opinie efectuate pe această temă... Tot aceste sondaje indică şi faptul că o mare parte a populaţiei se arată cît se poate de pesimistă (şi nemulţumită!) în privinţa unei recente schimbări în bine a ţării. Lăsînd la o parte aceste consideraţii generale, mărturisesc că nu mi-aş fi închipuit că, pe fundalul acestei - de cele mai multe ori îndreptăţite - nemulţumiri, ar putea încolţi o mare furie denigratoare împotriva unei instituţii respectabile cum este Universitatea. Mai corect spus, împotriva studenţilor ei. Păreri potrivnice, sînt sigur, s-au auzit de multe ori, şi chiar eu am fost martorul unor astfel de discuţii. Să vă dau numai un exemplu. Deunăzi, avînd un curs la care eu ţin foarte mult şi fiind în întîrziere, m-am hotărît să sacrific nişte bani şi să iau un taxi. Zis şi făcut. Abia pornim şi şoferul, sociabil, mă întreabă dacă sînt cumva student. Eu îi spun că da, şi asta e destul: omul nu mai cere alte lămuriri şi, deodată, scrutîndu-mă cu o privire întunecată, aproape neagră în contradicţie cu părul său cărunt, îmi declară grav că el n-are absolut deloc încredere în viitorii intelectuali. În speţă noi, studenţii. "Hotărît lucru, zice dînsul, aşa cum ticăloşii cu funcţii înalte de azi sînt studioşii de ieri, tot aşa şi tinerii studioşi de azi vor ajunge ticăloşii de mîine, nimic nou sub soare!" Şi-i dă înainte mînios, enumerîndu-mi o mulţime de argumente în sprijinul raţionamentului său: că, deşi favorizaţi, studenţii socotesc că li se cuvine totul, că se iau la harţă dacă-i contrazici ("de! ei deştepţii, iar noi, ăştialalţi, proşti