A fost odată ca niciodată, într-o vreme îndepărtată, atît de veche încît nici bătrînii cei mai bătrîni ai zilelor noastre nu ţin minte să fi auzit de una ca asta (iar, dacă scrierile nu ar fi lăsat drept zălog de credinţă petrecerea unor asemenea grozăvii, nici domniile voastre nu ar fi aflat), un ţinut în care cuvîntul dat avea mai multă valoare decît actualele acorduri scrise, apărate de cerberii legali ai vremurilor prezente. Se spune că, pe atunci, într-o sală de judecată, simpla repetare a jurămîntului de nevinovăţie te putea absolvi de acuze. Sau că, "lăsarea cu limbă de moarte" era urmată cu sfinţenie, chiar de către cei care, în zilele noastre, ar contesta cu violenţă şi legi chiţibuşare un testament neprielnic lor. Se mai spune de asemenea, în izvoare străvechi, cum graniţele ţinuturilor erau stabilite prin acorduri verbale, întărite fiind doar de "legămîntul de hotar", ritul punerii de ţărînă în cap sau bătaia copiilor (pentru ca, adulţii de mai tîrziu, să îşi aducă aminte de graniţă ca de locul unde au mîncat papara). Însă în timpul de acum legenda pare foarte puţin veridică. Cel puţin într-o societate în care cuvîntul a rămas mai mult un înveliş de complezenţă, fără prea multă substanţă legală, în care jurămintele s-au transformat în lozinci comerciale, iar blestemele de odinioară în formule banale, clişee de "aburit" auditoriul. Dar, dacă trivialitatea cotidiană, în care este înecat cuvîntul, a născut în inimile unora un scepticism greu de înlăturat, alţii, foarte mulţi, se încred totuşi (încă) în greutatea formulei. Şi de-abia de aici încolo încep adevăratele poveşti... Maria, vînzătoare de flori în Amzei, a făcut acum trei ani o "afacere" pe cuvînt. Şi-a vîndut apartamentul de trei camere unei familii din acelaşi bloc contra unei sume mici de bani, (stipulate într-un contract legal şi de neatins) şi a unei poveşti frumoase. Povestea spusă ei de