Triste şi, paradoxal, multe erau feţele uniformizării comuniste. Toţi trebuia să "avem" la fel, să mîncăm la fel, să vorbim la fel, să ne îmbrăcăm la fel. Dar poate cel mai trist era că trebuia să şi devenim la fel. Să devenim ce? Un test dat în clasele primare a arătat că băieţeii voiau să devină tovarşu' Nicolae Ceauşescu, iar fetiţele - "tovarăşa". Ierarhia de partid ţinea loc de scară de valori, iar expunerea (ajutată de o desăvîrşită maşinărie de propagandă) înlocuia valoarea umană. Dacă nu altceva, schimbarea din '89 ne-a adus mai multe ferestre pe care să ne uităm, mai multe imagini, mai multe modele de idoli. O vreme lucrurile au părut că se aşază în matca lor firească. Copiii începeau să-şi dorească din nou să devină piloţi, doctori, pompieri, poliţişti sau balerine. Şi poate am fi continuat să trăim în această dulce iluzie, dacă nu ne-ar fi deschis ochii atari întîmplări serendipice precum "Alege A.s.i.a.". Am realizat cu fior - nu moralizator, nu justiţiar, ci doar acela al realităţii care dă buzna peste neînţelegere - că sute de copile se înghesuie la sclipici ca la lumină. Sute de fete (nu fac analiza de gen, aşa a fost "momentul istoric" - feminin) au adulmecat ocazia de a deveni vedete prin concurs. Vedete, adică: recunoaştere publică, bani, succes, spectacole, fani necondiţionaţi care, la rîndul lor, vor să fie ca tine. Şi toate astea doar în cîteva zile sau, mă rog, săptămîni cît ţine show-ul televizat. Sau altfel. Mare sărbătoare mare la români: vine preşedintele Bush, să ne strîngă mîna şi să ne bată pe umăr că bravo, ne-am arătat demni de a intra în NATO. În tribune, maeştrii de ceremonii aduc în întîmpinarea preşedintelui american România emblematică: trei sportivi. La picioarele tribunei, România angajată: cei care consideră, dintr-un motiv sau altul, că e important să stea sub ploaie, ca să vadă cu ochii lor (pe un ecran) ce se întîmpl