Antologică fu, acum cîţiva ani, o frază rostită de Răducioiu, care, îndemnat să cugete cu voce tare un mesaj către cei care-l iubesc şi-l admiră, a zîmbit cu modestie, aproape feciorelnic, şi s-a-ntrebat retoric: "Ce-aş putea io să le spun acestor idoli ai mei?". La vremea aceea, Răducioiu trăia deja de cîteva luni în Italia, drept care prinsese un accent mediteranean pe care slova scrisă nu-l poate reda. Cum care Răducioiu!? Fotbalistul, fireşte, că doar n-o fi apărut vreun academician cu numele ăsta şi, din nebăgare de seamă, ne-a scăpat nouă! Răducioiu - un nume din galeria marilor Piţurcă, Ţîră, Goanţă şi cu Gheară - cel mai bun atac din ţară, Teleşpan, Gică, Rodion şi-atîţia alţii. Dar pleiada lor, vai!, păleşte, de la o vreme, în faţa impresionantei liste de personalităţi din domeniul atît de tradiţionalist intitulat show-biz. Aici, cultura subsemnatului este subţire rău, încît nu voi risca să furnizez nume, de teamă să nu le ratez pe cele mai importante. Oricum, România mileniului trei este de neconceput fără Garcea, Gina Pistol şi Chiftelele Fierbinţi. Ultimul nume s-ar putea să nu fi apărut încă, dar e numai o chestiune de timp (dacă nu cumva de tîmp). Dacă, la cele de mai sus, ne apucăm să adăugăm cîteva nume de oameni politici, salata e gata. O salată orientală, fireşte, cu un gust greu de definit şi cu aspectul de déja mangée. Bun. Ăştia sînt idolii zilei, cu ei defilăm, la ei ne rîdem şi ne emoţionăm, cu tine rîd, cu tine plîng, scriu versuri pe nisip cu tine . Întrebarea - acum ca şi altădată, ca întotdeauna - este: Ce desprindem noi de aici? Noi de aici desprindem că: 1. românul are nevoie de idoli; 2. idolul e atuncea cînd te uiţi la el, oftezi şi-ţi zici:

"Doamne, de ce nu pot avea eu aşa nişte buze (picioare, sîni, muşchi, voce, ţoale, maşină, vilă, bani, baftă - după caz)?"; 3. idolatrizarea este un caz interesant de încălcare a Decalo