Cred că aveam vreo cinci ani cînd, pentru prima oară, mi-am dat cuvîntul de onoare în faţa unei fetiţe de la grădiniţă, că a doua zi o voi învăţa să facă trandafiri din plastilină la fel de frumoşi ca ai mei. De învăţat, am învăţat-o, dar tot ai mei ieşeau mai frumoşi. Pe la şapte ani şi jumătate învăţătoarea mea, privindu-mă sarcastic pe sub genele-i scurte, drepte şi urîte, mi-a spus, în faţa clasei, că nu crede că fac gimnastică de doi ani. "Pe cuvîntul meu de onoare!" i-am spus aproape plîngînd, suferind cumplit de pe urma nedreptului afront adus în faţa clasei. (Atunci am aflat că viaţa nu-i dreaptă, dar nu atunci am înţeles lucrul ăsta atît de simplu şi de nedrept.) A doua zi i-am adus, drept dovadă, diplomele pe care le căpătasem în concursurile de gimnastică. Nu mai ţin minte cînd a urmat al treilea cuvînd de onoare dat, dar ştiu că toată copilăria a decurs sub spectrul acestui inepuizabil c. de o. venit şi de la mine, dar şi de la toţi prietenii mei de atunci. Era un înlocuitor al sincerităţii, un alt fel de a spune "Hai, mă, nu mă crezi?". Şi era atît de des folosit încît a devenit pe ne-simţite, o rutină în care semnificaţia lui a decedat. Devenise un tic verbal şi atîta tot. Pînă într-o zi cînd, tot pe ne-simţite, s-a metamorfozat în "Să mor io!". Nu mai era necesar C. de O., atîta vreme cît "Să mor io!" venea cu rezonanţa sa mai mult gravă şi, deci, mai serioasă. Un soi de autoblestem în caz că nu spuneai adevărul. Un soi de tragedie maximă pe care acceptai s-o primeşti asupra ta, de cele mai multe ori din teribilism. Firesc. Dar a venit şi ziua în care S.M.I. a murit, înecată în nepăsătoarea-i rutină - căci toate pe lumea asta se pare că mor în rutină. Datorită ei. Şi pentru că trebuia inventat ceva mult mai teribil, capabil să preia sensul şi să-l amplifice, iată inventîndu-se "Să înnebunesc!",

rostit la fel de serios şi cu aceeaşi mimică