Intre criticii si eseistii nostri din ultima suta de ani care si-au incercat puterile si in creatia propriu-zisa, Livius Ciocarlie este, dupa G. Calinescu, singurul prozator adevarat. Un prozator singular, egocentric, dilematic, nevrotic, autist intr-o oarecare masura, tarat ca si Bacovia de o oboseala pur existentiala si obsedat inainte de toate de actul de a scrie. Critica si eseistica sa, chiar daca de o mare finete si acuitate, nu par a fi in masura sa-i satisfaca aceasta obsesie, ceea ce e simptomatic si, intr-un fel, salvator.

Sastisit de cartile altora, plictisit de propria sa analitica metaliterara ghidata mai mult de intuitie decit de metoda, incercind sa gaseasca o iesire din alteritatea scrisului exterior eului propriu, Livius Ciocarlie isi propune sa descopere esenta misterioasa a scriiturii intr-un discurs care sa-i apartina in exclusivitate, pe care sa-l administreze dupa bunul sau plac, desi fara prea multa tragere de inima (ceea ce reprezinta – potrivit constatarilor autorului – o deficienta nativa). Nu vrea sa scrie romane, nici proza scurta, desfide autofictiunea si, la urma urmelor, n-ar vrea sa fie nici macar autorul unui text construit dupa tiparul jurnalului. Refuza in ceea ce face orice idee de gen sau specie. Nu-si construieste un univers de teme si subiecte numai ale sale, cu toate ca in final fantasmele spirituale si ontologice care-l motiveaza ca scriitor capata statutul unui astfel de univers. Nu se impaca nici cu principiile unei scriituri experimentale sau poetice, chiar daca experienta sa de eseist specializat in literatura franceza moderna i-a permis sa cunoasca bine toate aceste conditionari ale prozei necanonice. Nu pune pret pe ideea de text, nu vrea sa fie un original, nici un autenticist in sensul lui Camil Petrescu sau Mircea Eliade. Constata insa ca nu poate iesi din propriul sau egocentrism si se gindeste cu simpa