A fost odată ca niciodată, o cetate locuită de cuvinte şi vorbe. Cuvintele erau potrivite, fiecare la locul lor, şi şlefuite, adică plăcute urechii. Vorbele, mai alandala, mai aruncate la întîmplare, erau tare necioplite şi provocatoare de hărmălaie fără folos. Împreună, însă, duceau un trai liniştit, ocupîndu-se fiecare cu ce le fusese hărăzit. Dintre cuvinte se alegea de obicei conducerea obştei, iar din vorbe, dacă nu apărea vreo minune (adică vreo vorbă de duh) rămînea să se alcătuiască numai sărăcimea cea numeroasă (căci, aşa precum se ştie, vorba multă-i sărăcie!). Şi iată că veni o vreme tristă cînd cuvintele şi vorbele trebuiră să aleagă din nou pe cineva care să le guverneze, căci murise cuvîntul de temelie, cel care ţinuse vreme îndelungată treburile publice pe umerii săi. Atunci, cuvîntul de apel chemă pe toată lumea în piaţa mare a cetăţii pentru ca, astfel adunaţi, să-şi dea cu părerea fiecare despre noua situaţie. După ce cuvîntul de deschidere le explică tuturor scopul cinstitei adunări, iar cuvîntul de adio îi făcu pe toţi să verse o lacrimă pentru cel plecat, cuvintele hotărîră, cu mărinimie, că importanţa problemei dă dreptul tuturor să grăiască şi să voteze, fără să se mai ţină seamă de rangurile gramaticale. Aceasta a fost o mare greşeală. Aşa cum era de aşteptat, vorba lungă şi vorba de prisos se apucară de interminabile discursuri, pe care nu le egalară decît vorba goală şi vorba de clacă, ducînd astfel adunarea într-un punct exploziv. Zădarnic a încercat cuvîntul cheie să întrerupă delirul şi să îi facă pe toţi cei prezenţi să-şi amintească de ce s-au întîlnit. Au sărit imediat să-l întrerupă vorba dezlînată şi vorba somnoroasă (zisă şi "să vorbim să n-adormim ") şi au reuşit să ameţească din nou totul. Zadarnic au încercat un grup de cuvinte înaripate să ridice puţin nivelul discuţiei, grupul de vorbe grele au tras iarăşi totul în jos.