sau Cristi Chivu, prozatorul şi administratorul Pe coridor mai miroase a detergent. Rămase aprinse, neoanele pictează pereţii albi în culori de acvariu. Gălăgia nu s-a pornit încă. În redacţie e luni dimineaţa. Lîngă filtrul de cafea îmi sorb ţigara în compania dlui Gabriel Preutu, administratorul societăţii noastre comerciale. Stăm şi vorbim. Cum adică, despre ce vorbim? Despre meciurile şi procesele etapei, normal că despre asta vorbim! Dinspre uşa de la intrare îşi face apariţia un alt coleg, prozatorul Ştefan Agopian. Ajuns în dreptul nostru, văzîndu-ne atît de prinşi şi aprinşi în discuţie, ne aruncă grăbit: "Băi, ce naiba tot discutaţi voi atîta despre fotbal?". La care Gabi, iluminat, îi răspunde tot cu o întrebare: "Da' voi, pe terasă, cum discutaţi numai despre literatură?". Subtila remarcă a administratorului de la Academia Caţavencu, cîndva angajat al Uniunii Scriitorilor, stabilea premisele unei alte discuţii, la fel de interesante. O voi relata mai tîrziu, altundeva, în Tratatul despre fotbal. Acum şi aici voi formula numai concluzia: la fel ca şi o parte însemnată a literaturii, fotbalul atrage (ba uneori chiar subjugă) publicul prin simplul fapt că este o copie şi, totodată, o metaforă a vieţii. Amîndouă, literatura realistă şi fotbalul fantezist, seamănă cumva cu viaţa, dar sînt şi altfel decît ea. În complexitatea şi strălucirea lor, ambele fenomene îşi cuceresc admiratorii prin capacitatea lor de a le oferi - de la fiecare, după nevoi; fiecăruia, după posibilităţi - tot ceea ce îşi doresc: simplul divertisment, bucuria estetică, evadarea din cotidian sau, ohohoo, Sensul şi Salvarea. Este motivul pentru care există atîţia cititori convinşi de adevărul minciunilor literare, întocmai cum există şi mai multe milioane de spectatori care cred în iluzia dramatică a fotbalului. Autorul de romane îşi poate aroga titlul de creator al unui univers unic,