În ultimul său mesaj de Anul Nou, rostit în palatul prezidenţial din Praga, Vaclav Havel observa că, de cînd este el preşedinte, s-a maturizat o nouă generaţie de cehi, nedeformată de viaţa în comunism. Desigur, generaţiile apar şi dispar fără contribuţia personală a vreunui preşedinte, dar tinerii cehi preiau - şi datorită lui - o ţară unde e relativ confortabil de trăit, cu creştere economică rezonabilă, o ţară care a supravieţuit fără vărsare de sînge secesiunii, lustraţiei, conflictelor politice, o democraţie europeană, membră a NATO, organizînd referendumul necesar admiterii în UE. După două mandate, preşedintele îşi ia adio de la politică: "Am descoperit un lucru uimitor: deşi era de aşteptat ca acumularea de experienţă să-mi dea din ce în ce mai multă încredere în mine, siguranţă şi lustru, s-a întîmplat exact invers. În tot acest timp am devenit mai puţin sigur de mine, cu mult mai smerit. Poate nu mă credeţi - spunea Havel într-un "discurs de adio" rostit în septembrie la New York - dar pe zi ce trece am tot mai mult trac, mă tem că n-o să fac faţă cerinţelor funcţiei, că o să le încurc. Mi-e tot mai greu să-mi scriu discursurile şi după ce mi le scriu mă tem că repet tot timpul acelaşi lucru. Din ce în ce mai des mi-e teamă că o să fiu sub aşteptările celorlalţi, că o să se vadă că nu sînt potrivit pentru funcţia asta, că în pofida bunelor intenţii o să fac tot mai multe greşeli, că lumea nu o să mai aibă încredere în mine şi că o să-mi pierd dreptul să fac ceea ce fac." Nu e cochetăria unui lider politic devenit un simbol al luptei inteligente împotriva comunismului (ceea ce nu a asigurat şi inteligenţa represiunii). Încă de atunci, din noiembrie 1989, cînd tuturor li se părea de la sine înţeles că el o să fie viitorul preşedinte al ţării, cînd făcea istoria în cabinele şi coridoarele supraîncălzite ale teatrului "Lanterna Magică", Havel a fost coa