1 ianuarie 003, ora 3 Primele mele cuvinte din acest an: "Du-te dracului". Şi am vrut să-i trag şi un şut. Mă ţineam de portiera maşinii, dar frigul, aburul de whisky, ora înaintată, noul început... 30 decembrie 002, ora 20 Pe trotuar. Îmi las pungile şi bagajele duse şi întoarse de la Sinaia. Să-mi bag maşina în garaj. Ceva vine şi face pipi pe una dintre pungi. Privesc blajin, alung resemnat. Dar din spatele meu o ţigancă alungă cîinele. Mai mult, aleargă după el, în jurul blocului. "Mama ta de cîine, de asta copiii nu te scot niciodată afară." 27 noiembrie, ora 14 Opresc ţigănuşul cu codiţă. "N-am bani, dar îţi aduc haine." Urc, cobor. Sînt aşteptat de ceva, mamă, trei copii. Cred că mă voi înţelege cu mama. Ea spune: "Asta şi asta aş vrea." Îmi ia hainele din mînă şi pleacă. Ţigănuşul cu codiţă nu spune nimic. "E mă-ta?" "Nu." Alerg după femeie. O întreb dacă e mă-sa. "Da." I le iau din mînă şi fac dreptate. Ceva mă latră. "Taci, fă." 2 octombrie, ora nu o ştiu Privesc în zare. Eu şi handicapata de la doi, scara
patru. Ce loc are ea de reverie? Între butoaiele maro de varză. Ce loc am eu? Scot nasul mare printre două perechi de chiloţi de copil, scoase la uscat. Privesc... gîndesc, nu cred. Mă tem doar ca privirea mea să nu aibă acelaşi punct fix ca al handicapatei. Tot încerc să iau alte şi alte puncte. Nici unul nu e confortabil. Vede ceva handicapata? E handicapată? Fiindcă are faţa aia... prejudecăţile în chestia asta... Pentru părinţii ei sigur ea a făcut uriaşe progrese. Simte soarele, simte ploaia, cine mai ştie ce mai simte şi mănîncă... ştampilez aşa. Ca să mă definesc. Mai ales că, de cîte ori merg pe balcon pentru reverie, o văd pe ea. Trup uriaş, inform, zîmbet gros, perpetuu. Mă deranjează. S-o omor? Era un film din ăsta, înjurai pe unul, a doua zi era mort şi ţi se trimitea doar nota de plată. Privesc în orizont. Dreapta e PRO TV, seara
