Ajuns la adînci bătrîneţi, unul din monahii descrişi de Theodoret, episcopul Cyrului ( 460 d. Hr.), "îşi pierduse mai toţi dinţii" şi trăia sub cerul liber, "îngheţat bocnă iarna şi pîrlit de soare vara, cu chipul brăzdat de riduri şi mădularele uscate. Într-atîta îşi muncise trupul, încît nici cingătoarea nu-i mai stătea locului, ci luneca fiindcă nu avea ce să o împiedice: i se topiseră şi bucile, şi şoldurile, lăsîndu-i astfel cale liberă să se prelingă în jos". Cîţi dintre noi ar asocia astăzi o asemenea descriere cu ideea vieţii trăite in style ? Şi totuşi... Oamenii antichităţii tîrzii, fie ei de rînd ori membri ai elitei intelectuale, puteau lesne citi îndărătul unui chip descărnat, încreţit, gălbejit şi încercănat de nopţile nedormite şi de zilele petrecute în veghere, rugăciune şi recitare de psalmi, semnele unei vieţi desăvîrşite, ale unei existenţe umane cizelate conştient şi stăruitor pînă la a deveni o adevărată capodoperă. Pletoşi, neraşi, nespălaţi cu anii, trăsnind de la o poştă a sudoare şi jeg, încovoiaţi sub povara lanţurilor purtate pe pielea goală, slabi din cale afară în urma posturilor aspre, monahii veacurilor IV şi V d. Hr. erau însă, după împăraţi, printre oamenii cei mai adulaţi ai Imperiului Roman. Traiul lor în pustie, în aparenţă marginal şi declasat, a stat la temelia unui stil ascetic care a schimbat radical faţa creştinismului. Bine aduse din condei de scriitorii creştini ai vremii (Athanasie, Sf. Ieronim, Palladios, Theodoret şi alţii), isprăvile călugărilor s-au răspîndit fulgerător în toată lumea bună. Vieţile părinţilor pustiei se citeau ca adevărate best-seller -uri. Matroane romane şi nobile fecioare se lepădau dintr-odată de averi colosale, luînd drumul pustiului, ca să afle din gura zdrenţăroşilor monahi cum să trăiască cu adevărat. Tineri de rang înalt, fala şi nădejdea familiilor, dădeau cu piciorul căsniciei, urmaşil