Intru în grabă pe coridoarele castelului şi privirea îmi alunecă peste stucaturile cunoscute, peste tabloul cel mare de deasupra scărilor largi din lemn care scîrţîie la fiecare pas, şi văd deodată că tabloul ăsta are în el o cuminţenie, un fel de modernitate obosită care-mi aduce aminte de un altul asemenea, puţin fauvist, puţin expresionist, cu cîteva figuri pătrăţoase şi previzibile, un profil amintind vag de Nolde, o încordare primitivă a cefei şi o vizualizare profundă a zbîrciturilor ca la Dix Otto, în autoportretul pe care l-am văzut aici la Stuttgart. Nu e nimeni pe coridor, pe peretele din stînga mea un mic abţibild cu inscripţia desire mă umple de nelinişte. E un pustiu mut prin preajmă, calm ca zilele din copilărie, cînd priveam buimac locomotivele din depoul de la Radna şi decorul în care eram eu atunci: dealurile, Mureşul, parcul cu stejari al mănăstirii franciscane Maria-Radna le-am pierdut, nu le mai percep decît sub forma de abur înceţoşat al unor reverii scurte, luminiţe neclare, iluminări anapoda. Întîrzii indecis, înhămat la rucsacul cu alimente pe care le-am cumpărat la Lidl şi mă cuprinde un fior horror la gîndul caselor părăsite cum e asta de faţă, acu' în prag de an, sau nu, nu e aşa, sînt buimăcit de tăcere, de fiorul horror, şi-mi pare că nu mai percep foarte exact trecerea timpului: acu' e a doua zi a noului an, şampania şi bucuria sînt de-acum istorie. Uite, nu mai tîrziu de azi dimineaţă am citit pe Internet cum că "Proprietarii casei din Londra a celebrului compozitor Georg Friderich Händel plănuiesc o şedinţă de exorcizare, după ce două persoane au afirmat că au văzut o stafie bîntuind prin casă." "Măi, măi, să fie chiar aşa", zic, şi fiorul horror revine în liniştea coridorului vegheat de tabloul acela martor al unei modernităţi cuminţi. "Singurătatea caselor ăstora mari cheamă stafiile", îmi murmur în barbă şi-mi salt rucsacul