1. Am ajuns destul de recent la concluzia că stilul este interfaţa plină de butoane cu ajutorul căreia mi se permite să controlez substanţa temporală a naraţiunii. Toate figurile pe care le repertoriază retorica (precum şi alte procedee concatenate, mult prea sofisticate pentru a putea fi desfăcute în piese) nu sînt decît manevre de control temporal: aici o elipsă recuperează un timp pierdut de o metaforă stufoasă, dincolo o enumerare face timpul vîscos pînă la stagnare, o asonanţă sau o aliteraţie marchează bătaia pe timpul tare, un chiasm truchează timpul şi îl suspendă, un epitet face un frumos passe-temps, o prolepsă aruncă vertiginos timpul înainte. Accelerat, decelerat, întîrziat, marcat, timpul naraţiunii seamănă leit cu un mix de DJ. Cred din ce în ce mai puţin în valoarea pur semantică a tropilor. Dimpotrivă, mi se pare că mutaţiile semantice induse de figurile de stil funcţionează ca evenimente cu valoare ritmică în continuum-ul receptării, discretizîndu-l. Lucru demn de remarcat, nu m-am gîndit niciodată la stil în aceşti termeni scriind roman. Dimpotrivă, pe atunci credeam (fără s-o spun niciodată, ca să nu mă fac de ruşine) că stilul are a face cu frumosul. În ce sens, vă rog să nu mă întrebaţi. Cine mai ştie ce se afla pe atunci în mintea mea tulbure. Prima dată cînd mi-am dat seama că pot regla curgerea timpului din "stil" a fost scriind scenariu. Poate că am avut noroc atunci cînd mi-am propus, ca şi scenarist, să nu relatez decît lucrurile care se pot vedea şi auzi şi să nu notez nimic din cele ce se află în capul personajului. Iarăşi, am fost norocos cînd am ales "timpul real" ca şi normă a conversiei dintre timpul ficţiunii şi timpul naraţiunii. Restituirea timpului real poate să fie o utopie sau o convenţie, în funcţie de unghiul de atac. Cum scrierea unui scenariu te ţine departe de utopii, am ajuns repede la convingerea că am de rezolvat