Cînd aveam douăzeci de ani, la sfîrşitul anilor şaizeci ai secolului trecut, îmi plăceau romanele lui Petru Popescu. N-aveau stil, aveau, în schimb, acţiune, care înainta palpitant, în ambianţa uşor de recunoscut a vremurilor de-atunci. Ştiinţa scriiturii o dobîndise autorul de la scriitorii americani de raftul doi, mefienţi faţă de analiză, amatori de propoziţii scurte, cu verbe nervoase. Eroul din Dulce ca mierea e glonţul patriei, aflat în serviciul militar, îşi petrece prima permisie în apartamentul ultracentral al unei femei enigmatice: "Mi-am agăţat mantaua. Mi-am şters îndelung bocancii. Vedeam în faţa mea o sufragerie. Era mică, dar mobilată destul de original, ori aşa mi s-a părut mie. Scaunele şi masa erau tăiate în colţuri drepte. Mobilă modernă. Nu semăna cu ororile pe care le vezi în magazine, în ziare, în reclame (...). Am înaintat în casă. Lumina venea din două lămpi cu picior înalt, una cu abajur roz, alta cu abajur albastru. O etajeră cu cărţi. Etajera din lemn subţire şi drept, vopsit în alb. Cărţile noi, format de buzunar, policrome". Vedem interiorul tipic al acelor ani: geometrismul riguros, îmblînzit doar de efectele de ecleraj şi de cotoarele lucioase ale cărţilor. Le bănuim pe acestea din colecţia Livres de poche, cu hîrtia ieftină, aspră, parfumată, colorată pe margini în carmin, succedaneu al auririi luxoase. Bănuim, în preajmă, fotoliile-scoică din poliuretan, alveole colorate intens, sprijinite pe vergele metalice. Bunul gust al vremii impunea formele simple, funcţionale şi reci. Tot el dicta comportamentul erotic: detaşat, eficient, fără efuziuni. Deodată, eroul remarcă un detaliu incongruent în ambianţă: "Pe un perete era un afiş ieftin şi vechi anunţînd un miting aviatic. Nu se potrivea cu restul. Dar ea nu-l păstra ca să se potrivească." (s. m., A. M.). Stilul face formele să se potrivească între ele. Ceea ce nu se potriveşte