* Ceilalţi / The Others (SUA-Spania-Franţa, 2002), de Alejandro Amenábar Această poveste cu uşi ce scîrţîie, piane ce cîntă singure şi paşi ce răpăie în odăi care ar trebui să fie goale, cu servitori siniştri, care zîmbesc de parcă ar şti, şi copii palizi, care ştiu că nu-i nimic de zîmbit, cu mormane de frunze moarte care ascund pietre de mormînt şi draperii grele care ascund lumina (orice aţi face, să nu le daţi jos: lumina e mai rea decît întunericul) - această poveste cu stafii e suficient de elegantă, de intensă, de senzuală, ca să merite comparaţia cu nuvela lui Henry James, O coardă prea întinsă / The Turn of the Screw (1898). De altfel, filmul lui Alejandro Amenábar cere la tot pasul să fie comparat cu The Innocents (1961), versiunea cinematografică a capodoperei lui James (Jack Clayton a fost regizorul, iar unul dintre scenarişti a fost Truman Capote) şi cel mai bun film cu fantome din cîte cunosc. (Dacă dumneavoastră cunoaşteţi unul mai bun, trimiteţi-l să mă bîntuie şi, după ce mor de frică, mai vorbim.) Ca şi Inocenţii, Ceilalţi este un film de o mare frumuseţe: ceaţa sa e frumoasă, lumina sa (atîta cîtă e) e frumoasă, frunzele sale moarte sînt frumoase. Cît despre fantoma principală, nu vă voi spune decît că însuşi Baudelaire ("Din cînd în cînd luceşte, creşte,-apare / O stafie cu trupul minunat, / Cu dulce,-orientală legănare") şi-ar fi dat la schimb stafia-proprietate personală pe cea din filmul acesta. Frumuseţea este complet străină de majoritatea filmelor de groază, dar, atunci cînd ea există, e un condiment extraordinar pentru teroare: transformă frisonul cel mai banal (uşa ce se închide singură, baba-cloanţa în rochie de mireasă) într-un cutremur. Inocenţii o avea pe minunata Deborah Kerr în rolul guvernantei terorizate, palpitînd de isterie reţinută sub rochia neagră, severă, aparent de nezdruncinat, luptînd ca să păstreze ordinea măcar î