Sesizată de numeroasele plîngeri venite din rîndurile spectatorilor, televiziunea din Groenlanda a format o comisie care a studiat pe toate feţele problema violenţelor pe micul ecran. Comisia a redactat un raport amplu, îmbrăţişînd toate tipurile de emisiuni, de la telejurnal la filmele de ficţiune şi documentare. Un capitol aparte a fost consacrat emisiunilor pentru copii. Raportul prevede aici cîteva cerinţe urgente, de cel mai adînc interes, chiar şi pentru cei care au cutezanţa de a se distanţa de semenii lor prin viguroasa întrebare: "C-eşt' copil?". Raportul susţine că în imaginile pentru cei mici trebuie evitată folosirea de cuţite şi cioburi de sticlă; trebuie să fie eliminate scenele de karate; trebuie să fie îndepărtate toate persoanele cocoţate pe pilonii căilor ferate ca şi cele care se joacă pe şinele de tren; trebuie să fie impusă cu străşnicie ideea că a lovi în cap un om este extrem de periculos, chiar dacă westernurile - precizează comisia - susţin altfel în convenţiile lor. De o concreteţe exemplară, de o precizie pe cît de logică pe atît de neobişnuită, recomandările m-au frapat foarte puternic prin ultima dintre ele. Pot scrie că m-a lovit în cap, oricît sînt de adult şi prea puţin matur. Cioburile de sticlă, karatele şi cocoţarea pe stîlpii de cale ferată mi se par, totuşi, nişte mofturi faţă de enorma problemă a capului de om în tot ce ţine de imaginea violenţei. Într-adevăr, o dată cu comisia din Nordul mijlociu (de ce nu am avea şi alte puncte cardinale?) înclin să cred că a şti de mic ce nenorocire poate fi pentru un om să-l loveşti în cap este esenţial pentru tot ce vei trăi pe pămînt. Merg mai departe şi, sintetizînd foarte multe puncte de vedere, afirm că oamenii se pot împărţi nu numai în "mizeri şi bogaţi", în împăraţi şi proletari, dar şi în oameni care au şi oameni care nu au cultul capului. Aceasta se poate vedea după felul cu