Propunerea PSD de introducere a votului uninominal la Senat a fost primită, în general, cu entuziasm şi cu cîteva rezerve demne de luat în seamă. Se consideră că votul uninominal ar putea fi leacul pentru grava lipsă de legitimitate de care suferă clasa politică din România. Absenţa legitimităţii într-o democraţie ineficientă este o problemă gravă. De aici se nasc întrebări presante: este votul uninominal o soluţie pentru problemă? Există un public care să poată profita de votul uninominal, folosindu-l ca mijloc de control asupra politicienilor? Este cert că noul sistem ar avea şi dezavantaje. Merită riscul? Pentru cineva din afară, pasiunile stîrnite de subiect pot părea ciudate. Cornel Nistorescu, un editorialist de obicei acru şi critic, îşi începea articolul astfel: "Care va să zică, se poate! După 12 ani de discuţii iniţiate de societatea civilă, un partid de guvernămînt a anunţat public că este de acord ca membrii Senatului să fie desemnaţi prin vot uninominal". Direcţiile din care se cerea vot uninominal erau dintre cele mai colorate. Mişcarea legionară făcea (mai face încă) apel către cetăţeni pentru a milita "cu toată tăria pentru votul uninominal", plecînd de la constatarea catastrofei totale în care se găseşte România ("experimentul democratic a clacat total"). Mai calm şi cu mai mult spirit practic, Asociaţia Pro Democraţia, sufletul Iniţiativei Civice pentru Responsabilitatea Actului Politic, şi-a propus să strîngă numărul de semnături necesar iniţierii unei legi de modificare a sistemului de vot. Părea ceva simplu de făcut, din moment ce un sondaj Gallup (martie 2002) arăta că trei români din cinci susţin alegerea uninominală a parlamentarilor. Cu tot activismul lăudabil al celor de la Pro Democraţia, Iniţiativa nu a izbutit să strîngă numărul necesar de semnături. Ajungem astfel la a doua întrebare: există cetăţenii care să vrea şi să poată pro