Sînt mulţi. Sînt tuciurii. Au invadat Parisul. Sînt arma secretă a lui Pruteanu, sărutul dulce al răzbunării pe faţa acestui Occident care ne violează zilnic, în aroganta sa inconştienţă, limba noastră maternă şi paternă. Din cotloanele subpămîntene ale metrourilor au ieşit la suprafaţă, aducînd pe malurile Senei mesajul axiologic al unei excelenţe coapte îndelung pe malurile Dîmboviţei: mişto! Nu glumesc! La Paris, imperialistul cool a primit o lovitură mortală şi neaşteptată, începînd să fie înlocuit în jargonul local cu mişto (oare cum s-o scrie în franceză? mishto? mishteau?). Cum să nu-ţi tresalte inima în aceste condiţii, să nu simţi urcînd în tine mîndria unui patriotism prea mult timp văduvit de obiectul său? Mai mult decît atît, contemplînd o tînără franţuzoaică cum i se umple gura atunci cînd rostogoleşte printre buze acest cuvînt plin şi senzual, îţi revine în minte tot ceea ce a fost mişto în viaţa ta şi îţi simţi răzbunată nu numai ţara, ci şi propria tinereţe. Mişto, cool... Doar retorica degustătorilor de vinuri poate da seama de diferenţa dintre aceste cuvinte. Primul e ca un vin tînăr de toamnă, rubiniu, cu iz zglobiu de căpşunică, lăsînd să se întrevadă precum un decolteu cochet impudic bogăţiile pîrguite ale verii şi voluptăţile promise ale unei ierni la gura sobei. Servit la temperatura unei dimineţi de toamnă tîrzie,
mişto te îmbie la meniuri cu porcării, brînză şi ceapă în compania unor prieteni de ocazie. Poate fi consumat fără dureri de cap pînă la plecarea ultimului comesean. Cool este un vin sec, cu o structură puternică, învechit prin mijloace industriale garantate pentru a fi pe gustul oricărui client. Se serveşte frapat, de preferinţă ca un cocktail, o treime vin, o treime Red Bull şi o treime apă plată, acompaniat de două cuburi de gheaţă şi o felie subţire de lămîie. Nu se bea, se soarbe, de preferinţă în văzul unor trecăto