Dacă stilul e forma prin care un individ, o colectivitate, o epocă, o cultură, un habitat sau un curent se disting în raport cu altele, exprimîndu-şi fizionomia şi personalitatea, lucrurile încep să se complice puţin cînd vorbim despre stilul lipsei de stil şi/sau al amestecului stilurilor. Din acest punct de vedere, exemplul Bucureştilor mei natali îmi pare a fi extrem de ilustrativ. Desigur, un arhitect ar fi mult mai în măsură să vorbească despre coexistenţa dintre "stilul brâncovenesc" al Mogoşoaiei, stilul mahalalelor levantine, stilul românesc, stilul italian fin de siècle, diversele forme ale modern style-ului şi constructivismului interbelic, stilul stalinist al Casei Scînteii, ceauşismul "sincretic" al Casei Poporului şi al cartierelor-dormitor, stilul americanizant al clădirilor de sticlă şi beton... Însăşi matricea stilistică a Capitalei noastre este una haotică, nestructurată, un amestec babilonic, un talmeş-balmeş de culturi, de etnii şi de forme, o "suprafaţă" pestriţă şi gureşă în ale cărei subterane ocult-labirintice colcăie "mistere" de tot felul. În aceste subterane vechii boieri şi-au săpat galerii de fugă pentru cazul năvălirilor păgîne. Mult mai tîrziu, alături de magistralele "trenului galben fără cai", au fost săpate reţelele de tuneluri securistice, iar azi, în reţelele de canalizare, îşi duc viaţa, printre guzgani, cerşetorii, copiii străzii pierduţi în paradisurile artificiale ale aurolacului. Mihai Zamfir a publicat în anii '90 un eseu intitulat Mitologie bucureşteană despre rolul literaturii în construcţia imaginii oraşului de la Porţile Orientului. Mitologia literară era acolo mai curînd un pretext pentru o schiţă istorică de antropologie stilistică. Semnificativ e faptul că Mateiu Caragiale, singurul scriitor român care a reuşit cu adevărat să confere blazon "stilistic" imaginii Capitalei, s-a vrut a fi şi a fost privit de contem