Ca unul care, în nevindecabila-mi naivitate văzusem în capitalism şi comunism sfere perfecte, entităţi atât de diferite precum peştii cu păsările, lumi eminamente opuse şi fatal ostile, am avut, până deunăzi, de netrecut greutăţi în a înţelege esenţa, şi prin aceasta, nesfârşita durată a tranziţiei în ţara noastră. Acea tranziţie încheiată prin 1999, în 2000, în 2002 - aici mai mult ca sigur - şi ce mai rămâne din ea, prin 2006.

Cum îi pică norocul intelectualului, cetirea cu de-amănuntul a unei cărţi, Occidentul - fenomenul occidentalismului, mi-a oferit şansa unei mari liniştiri, preludiu, îndepărtat sper, al celei din urmă. Un rus, mereu un rus - mi-am zis - Aleksandr Zinoviev -, îndepărtând orice gând de acei conaţionali ai săi ce, cu decenii în urmă, mă înzestraseră cu uluitoare revelaţii, la citirea Scurtei istorii a P.C.U.S., Zinoviev acesta contrapune noţiunea de Occident celei de occidentalism, diferenţiindu-i pe occidentalii de ieri, de occidentalii de astăzi - dar asta e treaba lui. Ceea ce m-a luminat pe mine a fost explicarea de mecanisme, în competiţia capitalism-comunism, cu ameţitoare apropieri ale sistemelor, puncte de convergenţă şi, mai ales, punţi de continuitate: "Rolul crescând al statului (capitalist, n.n.) în economia (politică, fiscală, creditele, comenzile sociale, investiţiile) şi repartiţiile unui buget enorm sunt întru totul comparabile cu rolul statului comunist în planificare."

Bănuisem că, asemeni statului comunist, care nu se pregătea deloc să-şi ia catrafusele, prin dispariţie, nici cel capitalist nu e tocmai dispus să-şi dea, cu una cu două, duhul. Dar nu realizasem că, dimpotrivă, se tot întinde, sub raportul funcţiilor pe care şi le asumă - obligaţii ce-i creează, bineînţeles, grămezi de drepturi suplimentare, cu iz autoritarist, deci de control al individului. Mai spune Aleksandr Zinoviev că economia s