De "Secolul 20" mă leagă o nedreptate. Timp de opt luni, în jurul anului 1960, cât a ţinut pregătirea primului număr apărut anevoie, am fost cel dintâi şi singurul redactor al acestei reviste. Greutatea era să alegi materialul "extern". Politica schimbându-se iute, lună de lună, orice număr se învechea înainte de a se constitui în întregimea lui. Şi ce sunt 30 de zile? - încât, iar trebuia s-o iau şi s-o reiau de la capăt. Un început mereu nou, cu unghiul schimbat. Curios pentru durata oricărei culturi. Tirul a trebuit aşadar reglat, reajustat de nenumărate ori, până ce istoria epocii moţăind întrucâtva, săptămâni în plus, s-a profitat de moment, iar cel dintâi număr al publicaţiei apucă să apară, în sfârşit...
Aceasta se petrecea sus, într-una din încăperile clădirii somptuoase a sediului Uniunii Scriitorilor de pe şoseaua Kiseleff, un palat veritabil. Eram, prin urmare, unicul redactor al revistei, fără simbrie, neangajat, probabil din cauza dosarului, lucrând cu bucata. Ce-i drept, tarif bun. Pe vremea aceea, scrisul se plătea bine. Nu numai proletcultiştii profitau de acest lucru. Ciudat, unul din marile paradoxuri ale vremii. Utopia părea aici că brusc aţipeşte... Ţin minte că slujbaşii Uniunii mă lăudau pentru hărnicia, disciplina şi eforturile mele singuratece la realizarea proiectatului "Secol 20"...
Lucram pe rupte, fără orar, de dimineaţa de la şapte până ce cădea seara, cu pauză la cantina locală. Fiindcă în acest timp aveau loc şi întâmplări hazlii, e cazul să spun, de exemplu, că, sub ochii mei de redactor, într-o zi, apăru pe o pagină tradusă din Kazantzakis, celebra "chambre à louer" tradusă "cameră de lăudat", boroboaţa faimoasă, princeps, a unui autor ce nu-şi cunoştea toate textele, Dumnezeu să-l ierte.
Speram să fiu angajat. Lucram cu zelul celui bănuit. Totdeauna, parc-am vrea să ne răscumpărăm de câte cev
