Toate discursurile inaugurale - fie că aparþunor politicieni de vază sau unor autorităţi neînsemnate - conţin o chemare bine simţită către tineri şi promisiunea că problemele lor vor fi centrale în activitatea viitoare. E aici şi calcul meschin şi devotamentul faţă de ideal: e important de obţinut susţinerea din partea activă a societăţii, tinerii sunt mobili şi receptivi, activi şi dornici să obţină vizibilitate, dar absenţa experienţei îi face creduli şi uşor de manipulat. După discurs vine realitatea tinerilor, nu altfel decât cea a adulţilor care i-au crescut şi i-au format. Printre ei sunt tot atâtea rele caractere, impostori şi parveniţi ca şi între cei cu părul cărunt şi presupusa lumină ingenuă din ochii lor nu poate molipsi societatea decât în funcţie de criteriile de promovare formulate şi practicate întotdeauna de adulţi. O mişcare cum a fost cea din mai '68 din Franţa, când tinerii au reuşit să se debaraseze aproape complet de tutela adulţilor, rămâne un reper al unei stări de libertate, fără consecinţe practice, nici pentru iniţiatorii revoltei, nici pentru cei care s-au străduit s-o pună între paranteze. Ceva totuşi a rămas: teama de a lăsa ca starea de nemulţumire să evolueze până la divorţul total de partenerii de dialog.

După 68, în Occident, politicile de dreapta şi de stânga s-au elaborat ţinând seama de posibilitatea unei erupţii sociale generate de viaţa rea, dar şi de plictiseala unei vieţi prea bune. De aceea, probabil, discursul adresat tinerilor este adeseori impregnat de un ton linguşitor, promiţând în schimbul adeziunii, totul tuturor.

Ceea ce în politică se poate controla şi sancţiona la patru ani odată se poate verifica în lumea teatrului la afişarea fiecărei distribuţii. Carierele tinerilor talentaţi n-au nevoie de discursuri de încurajare, ci de atenţie faţă de posibilităţile lor de expresie, de consecvenţă ş