Autorul volumelor Româneşte şi Subiect şi predicat s-a impus ca un "martor" inclement, de autentică intransigenţă etică, care s-a încăpăţânat să-şi facă publică "depoziţia", transformându-şi enunţurile în denunţuri ce dezvăluie jocul mistificator şi malefic al imposturii, reducând-o la nimicnicia sa originară. În cazul lui Virgil Ierunca, mărturia girează un destin iar patosul rechizitoriului îşi află explicaţiile şi resorturile în "contextul" ce a generat aceste pagini, circumstanţe în care absurdul se substituise normalităţii, era, cu alte vorbe, legitimat de un regim totalitar ce-şi aruncase umbra demonică asupra culturii româneşti. Dacă tonalitatea pamfletară se substituie nu o dată polemicii de idei, cum mărturiseşte chiar Virgil Ierunca, aceasta se întâmplă deoarece "nu de idei duceau lipsă scriitorii şi cărturarii noştri care au ales colaborarea fără nuanţe cu inchizitorii culturii şi spiritualităţii româneşti, ci de o minimă demnitate. În plus, aservindu-şi conştiinţa, ei au ales Academia, în aceeaşi vreme în care mulţi dintre colegii lor preferaseră Temniţa".
Sentimentul exilului, ce-şi extrage energiile purificatoare nu atât din osânda dezrădăcinării pur geografice, cât din ruperea tragică a fiinţei de spaţiul său matricial spiritual, e starea afectivă ce domină aceste pagini. Starea de alertă a eseistului, starea lui de graţie, normalitatea sa - îşi află în nostalgie, în dorul de peisajul şi sufletul românesc, un hotărât accent compensativ. Echilibrul interior al eseurilor şi articolelor critice, al simplelor notaţii, chiar ale lui Virgil Ierunca se află aici, în spaţiul acesta greu de determinat, dificil de precizat, aflat la limita dintre sarcasm şi dor, dintre ocară şi mângâiere. Exilul este astfel o cruce răscolitoare de întoarceri, o "cruce de dor", e o stare a fiinţei care leagă, într-o mult mai hotărâtă măsură individul de spaţiul care