Din fericire, pântecele omului nu are fereastră ca să vezi ce a mâncat. Nici mintea-i nu e prevăzută cu hublouri ca să ştii ce gândeşte. Altminteri, ne învrednicim să ţinem diete care de care mai punitive ori, dimpotrivă, mai simandicoase, răsfăţând astfel zicala conform căreia "omul trăieşte cu ce bagă în gură". Iar uneori şi cu ce bagă în cap, ca o trestie gânditoare ce din când în când şi din loc în loc se mai iveşte. Atunci când vine însă vorba despre sunete, desfrâul sau cumpătarea nu-şi mai au rostul, urechea suportând fel şi fel de agresiuni, una mai insalubră decât alta. Auzim, implacabil, o torenţială ploaie de sunete al cărei ropot ne sfârtecă timpanele, ajungând până la a ne inunda minţile şi sufletele de apele menajere ale acelor muzici, fie scăpate de sub inducţie şi control, fie controlate şi induse cu oneroasă competenţă. Aceasta şi pentru că limbajul muzical pare a nu avea limite, conţinând totul, exprimând orice (Noica spunea că "muzica aduce cu ea o nobilă generalitate,...şi, după ce o modulează la nesfârşit, se rezolvă în neîmplinirea însăşi, fără să poată ancora nicăieri"). Delimitarea muzicilor ce ne împresoară este din ce în ce mai anevoioasă şi ea nu se mai poate săvârşi decât consimţind că arta sunetelor este testimoniul zilelor noastre de bucurie ori de tristeţe, iar noi suntem martorii loiali ai muzicilor noastre de îndârjire sau de tihnă. Nicicând nu am avut mai multe probe sonore ca acum. O puzderie de muzici dintotdeauna şi de pretutindeni ne ademeneşte, lasciv şi obraznic, nepermiţându-ne nici un răgaz, într-un carusel al ofertei ce debordează copios cererea. Mai mult, asistăm la un soi de incontinenţă a propunerilor, ce ne aruncă într-un spaţiu imponderabil, anarhic şi, în ultimă instanţă, inert. La o atare hemoragie de nuanţă endemică, perplexitatea noastră atinge cote maxime, dificil de surmontat. Radioul, televiziunea, strada, oraşul