Anul 2002 s-a încheiat cu o energică evoluţie, bară-sol-bârnă-inele, a lui Ion Iliescu. Probabil că sezonul i-a reamintit de colegii de-acum treisprezece ani - îi ţineţi minte, baieţii care trăgeau din toate poziţiile. Dacă atunci ţinta era difuză - oriunde, dar nu spre balconul comitetului central! -, acum în obiectiv s-a aflat un singur inamic: vânătorul vânat Nastase A. Ca şi în 1989, Iliescu a ieşit învingător, ceea ce dovedeşte că e încă tare pe poziţii. Mult prea tare.

Iliescu nu se află la prima hăituială de prim-miniştri. Experienţa dobândită în septembrie 1991, când a dat de pământ cu un alt arogant, Petrică Roman, i-a folosit în noile împrejurări. Atunci, problema era dacă revenim sau nu în sfera de influenţă a Rusiei. Acum, dacă răspundem obligaţiilor luate în faţa N.A.T.O. Atunci, Iliescu a chemat corpul de control mineresc. Acum, el face apel la trupele de şoc ale occidentalismului pe care a ajuns să le apere în maniera sa atât de expresivă: codiţa serviciilor secrete, vorba dulce a generalilor de armată, cu-masca-fără-masca fidelilor infiltraţi în teritoriul duşmanului, dialogul scrâşnit cu preopinentul („îl priveşte!").

Lucrurile s-au schimbat. Năstase A. nu e Petre Roman iar liescu nu-l mai are pe Miron Cosma. Premierul din 1991 era adeptul confruntării directe, stil berbec la perete, pe când levantinizatul Năstase A. e obişnuit să opereze prin învăluire, pe la spate. Aşchia don-quijotescă a lui Petre Roman îl împingea mereu înainte, spre înfruntarea neînfricată a primejdiei. Românul vechi Năstase A. preferă ocolul, muşcătura scurtă urmată de repliere. Dându-şi seama că inamicul nu poate fi învins frontal, îl va hărţui din întuneric, trimiţând spre el săgeţi otrăvite.

A fost suficient un tête-à-tête la Cotroceni pentru ca fragilul castel de carţi al Arogantului să fie luat de vânt. Iar când Iliescu şi-a adus în