Cu un an în urmă se stingea din viaţă Alin Gheorghiu, unul dintre cei mai impor- tanţi pictori români din ultima jumătate de secol, un artist de a cărui prezenţă se leagă nu doar reinstaurarea limbajului după un deceniu bun de ofensivă propagandistică şi de umilinţă estetică, ci şi ridicarea acestuia la cote unice de autonomie şi de expresivitate. Pentru a rememora acest episod trist al dispariţiei omului, dar şi spre a marca încă o dată prezenţa nemijlocită a artistului, Muzeul Naţional de Artă i-a organizat o amplă expoziţie. Acţiune cu un caracter comemorativo-retrospectiv, această expoziţie nu este, însă, nici una strict sentimentală, după cum nu este nici o retrospectivă propriu-zisă. Deşi ea reuneşte un impresionant număr de lucrări - pictură, grafică sculptură - care acoperă toate marile cicluri pe care pictorul le-a dezvoltat cu o coerenţă exemplară, de la Grădinile suspendate şi pînă la Arcimboldo, deşi rememorează pictura din tinereţe a lui Gheorghiu şi se întinde pînă la momentul dispariţiei sale, imaginea artistului este departe de a fi una completă, iar coordonatele unei opere atît de complexe sunt şi ele sugerate cu o anumită ezitare. Artist cu o mare libertate în relaţia sa cu forma şi cu expresia, cu o disponibilitate egală în ceea ce priveşte manipularea convenţiilor figurative şi a celor abstract-decorative, riguros ca un geometru şi expansiv ca o deflagraţie în plină manifestare, Alin Gheorghiu nu este niciodată captiv într-o singură formă, oricît ar glosa pe marginea ei, ci întotdeauna instalat în interiorul unor mari obsesii care depăşesc cu mult suma reprezentărilor concrete ale acestora. într-un mod inexplicabil şi bizar, recenta expoziţie de la Muzeul de Artă induce o falsă perspectivă asupra picturii lui Alin Gheorghiu, fixîndu-şi două criterii care se anulează reciproc: criteriul cronologic (incomplet) şi cel tipologic (şi el parţial). Operî