Volumul Testamentele trădate (Gallimard, 1993) este a doua carte de eseistică publicată de Milan Kundera în Franţa, după Arta romanului (1986). Scrise direct în franceză, cele trei sute douăzeci şi două de pagini, împărţite în nouă părţi, abordează diverse aspecte ale "artei născută din râsul lui Dumnezeu": spiritul umorului, înrudirea cu muzica, valoarea sapienţială etc. Cartea e străbătută de o ironie nostalgică faţă de trecutul trădat. Dincolo de testamentele trădate ale artiştilor (Kafka, Janacek, Gombrowicz, Beckett, Fuentes, Rushdie), trădate de prieteni, de critici, de traducători, Kundera lasă să se întrevadă o trădare mai amplă, trădarea "societăţii romanului", cum numea Cioran cultura europeană a Timpurilor Moderne. Or, acestei societăţi şi culturii ei, romanului în special, vrea să-i rămână credincios Kundera. Pentru el, a fi romancier înseamnă să te subordonezi exclusiv regulilor genului, suprimând orice judecată morală sau ideologică în favoarea îndoielii şi relativităţii specifice "artei romanului" (şi artei în general).

Nu putem încheia fără a spune că "lista lui Kundera" cu artişti acuzaţi în procesele secolului poate fi completată şi cu românii Mircea Eliade, Emil Cioran şi chiar Eugen Ionescu. Cartea Alexandrei Laignel Lavastine este doar ultimul rechizitoriu.

Tribunal şi proces

Filosofilor existenţei le plăcea să insufle o semnificaţie filosofică cuvintelor limbajului cotidian. Îmi este dificil să pronunţ cuvintele angoasă sau flecăreală, fără să mă gândesc la sensul pe care li l-a dat Heidegger. În acest punct, romancierii i-au precedat pe filosofi. Examinând situaţiile personajelor lor, ei elaborează propriul vocabular, adesea cu cuvinte-cheie care au caracterul unui concept şi depăşesc semnificaţia atribuită de dicţionare. Astfel, Crebillon-fiul foloseşte cuvântul moment în calitate de cuvânt-concept al j