Pe fondul de apatie al momentului critic actual (zicem apatie deoarece cîte un gest inconformist al tinerilor confraţi nu se integrează adesea într-o concepţie pe măsură, asociind, bizar, reflexele insurgente cu reţineri bătrîncioase, tentativele de revizuiri stridente cu... respingerea revizuirilor), intransigenţa lui Bujor Nedelcovici iese în relief. Prozatorul-disident e cu atît mai creditabil în publicistica şi în jurnalul d-sale cu cît se vădeşte a fi un spirit ce se sprijină mereu pe raţiune, coerent, sistematic, tenace. Nu umorile scriitorului se află la suprafaţă cum se mai întîmplă (în speţă în altă tabără, e suficient să-i menţionăm pe un Adrian Păunescu sau pe un Fănuş Neagu), ci ideile clare, argumentele, gesturile demonstrative anevoie de contracarat. De foarte multe ori chiar, în perimetrul bunului-simţ, cu neputinţă. Punctul d-sale de plecare îl constituie conceptul de intelectual, mediatizat de Maurice Barrès cu ocazia celebrei "afaceri Dreyfus" (1894-1906), definind, în sens tehnic, "persoana care foloseşte inteligenţa (cunoaşterea, ştiinţa) şi spiritul în analiza semnelor şi a simbolurilor opuse materiei şi actelor reale". Nici o societate civilizată nu s-a putut dispensa de această speţă menită a-i configura o conştiinţă şi a-i asigura o continuitate substanţială, începînd cu cele fondatoare (asiriană, iudaică, egipteană, greacă, latină), străbătînd Renaşterea, Reforma, Iluminismul, Romantismul, pînă la "scriitorii angajaţi" sau "scriitorii disidenţi" de la finele secolului al XX-lea. Poate că, în esenţă, orice scriitor este un disident sui generis, intrînd într-un inevitabil conflict, măcar parţial, cu mediul proxim şi cu contextul istoric: "Un intelectual este un scriitor împotriva căruia toţi sînt aparent ostili, dar el totuşi scrie, chiar dacă ştie că nimeni nu s-a născut profet în ţara lui". Intelectualul deţine un prestigiu imprescriptibil în