- Social - nr. 5 / 9 Ianuarie, 2003 "Stau cateodata si-mi aduc aminte ce vremi si ce oameni mai erau prin partile noastre pe cand incepusem si eu, dragulita - Doamne, a ma ridica baietan la casa parintilor mei", nu din Humulestii lui Ion Creanga, ci din Sacalu de Padure, ascuns intre dealurile ce coboara din Poiana Tomii, pe Valea Sacalelului. Sacalu nu a fost niciodata un sat mare, dar a fost un sat cu oameni gospodari "tot unul si unul, cu flacai voinici si fete mandre", care stiau si Invartita in zilele de sarbatoare si duminica, dar a da si cu suveica la stative. Asa era Sacalu de Padure pe vremea copilariei mele: un sat plin de viata, cu datini si obiceiuri stravechi, respectate cu sfintenie din mosi-stramosi. Iar acestea se pierd in negurile vremurilor, asa cum se pierde si istoria multiseculara a satului, a carui existenta dateaza de peste opt secole! Adica, aproape un mileniu! Este un motiv de mandrie pentru oricare sacalean, care traieste, ori s-a nascut intr-o astfel de localitate straveche. Pentru mine, insa, mandria aceasta este, din pacate, umbrita de presimtirile sumbre pe care le traiesc de o vreme incoace, de cand simt ca Sacalul meu drag, satul in care m-am nascut si am copilarit, de care ma leaga atatea si-atatea amintiri frumoase, a intrat intr-o agonie ce se va sfarsi cu disparitia sa. Este o presimtire care ma terorizeaza, mai ales cand incep sa "inventariez" intamplarile din ultimele 5-6 decenii, care au insemnat un proces continuu de decadere. Ca de obicei, voiam sa plec acasa, la Sacal, ca sa admir spectacolul minunat al "Jocului Turcii", in seara de Ajun, cand intregul sat se aduna la Caminul cultural, sa vada care turca este mai frumoasa, care este jucata mai bine... - Daca numai pentru asta vreti sa veniti, atunci veniti degeaba, fiindca anul acesta nu s-a mai facut nici o turca, mi-a spus sora mea, la telefon. - Cum, nu s-a facut ni