Glossind in jurul expozitiei Ion Gheorghiu, de la Muzeul National de Arta, ne-au iesit in cale, fireste, intelesuri biografice, frinturi de traire irecuzabile: insa nu lenes aderente la oglinda rabduriu slefuita a unei opere ce nu se increde duiosiilor parazitare si respinge neabatut ingaduintele confesive. A-l evoca pe Alin in fiinta lui intreaga, cu afectiunea de el suscitata, fara efort, dar si cu discretia pe care stia s-o impuna, este un exercitiu sustras dozajelor acomodante, reclamind tot pe atit gustul himericului si rigoarea. Cum zina viselor si a iubirii, aceea care ii arunca delicios pe muritori in mreje din fire subtile, imponderabila regina Mab, opereaza la dimensiuni concentrate – „nu mai mare decit o agata pe degetul aratator al unui consilier“, spune Shakespeare –, magia de intensitati picturale se savirseste si aici, la Alin Gheorghiu, dupa noima unor singulare inchegari ce nu se tem de insolit. La adapost de facile antropomorfisme, de tot ce ar fi mimetica traductie in registrul formelor, inchipuirea pictorului intipareste un magnetism al ei, asculta de o natura unde coniventa poetica se afirma nestingherit. Scuturind ca o tiranie lectiile verosimilitatii, isi urmareste necurmat himerele, indiferenta la masurile mediocre. Fata de acest parti-pris, ostil suficientei descriptive, fidel cu indaratnicie unui duh care proclama libertatile poeziei, mi-ar fi greu sa nu amintesc intruchiparea ferice, facind pereche fictiunii ilustre, mai inainte pomenita. Replica masculina la viziunile lui Spenser si Shakespeare, transpozitia lui Wieland ii destinà lui Oberon, craiul elfilor, printre aparitiile din poem, si pe aceea a unui „inger nou-nascut“, simbolic „sprijinit intr-un crin“; ca intr-o bagheta comandind omnipotent viselor, dupa un sens misterios si pur.

Desigur, pictorul nostru nu-si amenaja laborios analogiile, si nu le rezerva, anume, plasmu