Disparitia lui Dumitru Tinu a provocat un soc general: in public, in presa, in clasa politica, tuturor.
Nu putea sa nu socheze tragedia unei personalitati foarte cunoscute, director al celui mai important ziar romanesc, Adevarul. Soarta neagra a lovit la virf, la virful unuia dintre cele mai vizibile domenii, in plina scena publica: presa. Popularitatea domnului Tinu crescuse – de altfel – in ultimii ani, de cind devenise foarte prezent pe micile ecrane. La cei 62 de ani pe care-i avea, era in plina putere, nu dadea nici un semn de slabiciune. Moartea sa brusca, in stupidul accident de masina din prima dimineata a lui 2003, e si acum, dupa ce zilele au trecut, incredibila. Imaginile, interviurile, fragmentele de emisiuni cu domnul Tinu pe care posturile de televiziune le-au difuzat la anuntarea accidentului si dupa aceea, pentru a-i omagia personalitatea, ii fac disparitia si mai incredibila: iata-l pe micile ecrane, de unde ni se adreseaza cu aceeasi voce calma, dar si nitelus indirjita, zimbind din cind in cind, parca stingher...
Pentru ca era – de fapt – un timid, un „star“ mediatic absolut atipic: ii lipseau impetuozitatea, orgoliul, vanitatea caracteristice „liderilor de opinie“. E – chiar – un mic mister cum a ajuns Dumitru Tinu o „vedeta“ a presei romanesti, cu comportamentul sau atit de „anti-vedetistic“, intr-o perioada a stridentelor de tot felul. A stiut sau a intuit ca se poate si altfel, ca mai bine e altfel. Nu s-a afisat pe sine, lasindu-i pe cei din jur, pe mai tinerii sai colegi de redactie, sa iasa in fata. Scria si el editoriale din cind in cind, dar prin rotatie cu altii si din ce in ce mai rar in ultima vreme, in contrast cu modelul dominant la noi, acela al directorilor-editorialisti-cotidieni, detinatori ai monopolului opiniei in ziarele lor. A stiut sau a intuit ca popularitatea excesiva produce o riscanta uzura de imagine.