1989, anul cind s-a ridicat capacul de pe cazanul in care fierbeau ranile, secretele si dejectiile alchimiei socialiste de producere a „omului nou“, m-a gasit departe de tara natala, in Lumea cu adevarat Noua de peste ocean.
Trecusera doar trei ani de la plecarea mea din Romania. Entuziasmul si deprimarea ritmau o dificila descatusare de trecut. Himera scrisului, de care continuam sa ma inlantui cu disperare, trimitea, insa, neasteptate semne generoase. Necunoscutul scriitor roman ajuns in 1987 in Berlinul occidental se afla, la finele ravasitor al anului 1989, „protejat“ de patru volume aparute, intre timp, in Occident si in asteptarea altora, aflate sub tipar. Miracol!... trebuia sa admit.
Sceptic, cum ma obisnuisem sa fiu fata de trofeele sociale, energetizat, mai curind, de pesimism si, uneori, de panica, suspectam succesul, refuzam euforia, desi stiam ca fara aceste incurajari ale destinului nu as fi supravietuit, la o virsta nu prea juvenila, socului derutant al libertatii, adica exilului. Contorsionatul metabolism al dubiilor, specific unei structuri „agorafobe si introvertite“, cum ma descria recent un prieten... Surpriza nu fusese doar a mea. Contrarirea Patriei s-a dovedit mai spectaculoasa. Discretul ei fost locuitor, devenit, in mod bizar, „mesager“ al literelor romanesti?!... Reactia de amutire a fost urmata de grimase de dezgust si revolta. Voci autorizate ale agorei incepusera, inevitabil, sa atace subiectul, decodind, treptat, opiniei publice CONSPIRATIA care transformase, peste noapte, un dubitativ anonim intr-o vedeta dubitativa.
Ma tot intrebasem, in anii de cind ajunsesem in Vest, care dintre defectele mele si care dintre defectele culturii occidentale se aliasera in constelatia brusc favorabila. Acum, intrebarile pareau nu doar ridicole, cum fusesera mereu, ci si ipocrite. Trebuia sa recunosc, in sfirsit, public, c
