Gabriel LIICEANU
Usa interzisa
Editura Humanitas,
Bucuresti, 2002,
358 p., f.p.
De la Jurnalul de la Paltinis la Usa interzisa
Aparitia volumului Usa interzisa, la sfirsitul anului trecut, l-a readus pe scriitorul Gabriel Liiceanu in centrul atentiei, dupa o indelungata perioada in care in prim-plan s-a aflat, preponderent, editorul Gabriel Liiceanu. Pentru cei care au urmarit activitatea autorului dupa 1987 (anul aparitiei Epistolarului) – nu mai putin de cinci titluri noi pina in 2002, abstractie facind de numeroasele sale interventii publicistice –, ar putea suna paradoxal insemnarea din 23 septembrie 2002, in care Gabriel Liiceanu vorbeste despre neputinta de a se exprima si despre indelungata sa tacere, perpetuata atitia ani de zile. Si totusi, paradoxul este doar aparent.
Pentru ca, dupa Jurnalul de la Paltinis (1983) si Epistolar (1987), unde personalitatea contradictorie a autorului se dezvaluie pe masura ce prinde contur edificiul afectiv alcatuit din „mina aceea de oameni pe care i-a preluat in el si pe care i-a iubit fara rest, fara umbra, si impotriva carora spiritul critic, chiar daca a fost prezent, a ramas neputincios“ (citez, neriguros, din Declaratie de iubire), nici una dintre cartile publicate ulterior nu l-a continut pe autorul ei atit de deplin cum o face volumul recent aparut. Judecind dupa intensitatea discursului confesiv din Usa interzisa, as fi tentata sa spun ca, in cei aproape douazeci de ani care s-au scurs de la aparitia Jurnalului de la Paltinis, Gabriel Liiceanu cel autentic a ramas ascuns in spatele rolului conferit lui de Constantin Noica, confirmind astfel diagnosticul pe care singur si-l punea in prima scrisoare adresata lui Alexandru Paleologu, in februarie 1984: „Acest fenomen de alunecare intr-un rol – scria atunci autorul Jurnalului de la Paltinis – explic
