Ce-or fi astia „amifrani“? Oarece omuleti verzi? Niste fiinte ciudate care fac parte dintr-o societate secreta? Vreo secta noua (...si cu sergentul zece, s-ar putea completa, pentru a fi in linia manualelor scolare prealternative)? Mais oui. Sintem pe-aproape. De zece ani, „secta amifranilor“ respira. Pulseaza. Se manifesta cu frenezie debordanta, fara complexe. Actioneaza la suprafata, la vedere. Pe scena, in fata oricui doreste sa-si relaxeze mintea (nu chiar cea de pe urma) cu altceva decit cu scenete grobiene si poante ce dau apa la moara prostului gust si-i scarpina pe burta pe cei ce n-au in casa decit o carte, cea cu telefoane. „Amifranii“ sint niste homo ludens (la plural) care, in timp ce se joaca invata, invatindu-i si pe altii. Ei se aduna intotdeauna in inima orasului, adica in cladirea teatrului. Dupa „filozofia“ lor, teatrul este inima unei cetati.

Florin Didilescu se numeste cel care, in urma cu zece ani, a lansat Festivalul Amifran (ar trebui sa traduca el chestia asta, s-o zica pa romaneste, altfel il poate paste vreo amenda, pastele ei!), festival deschis trupelor liceene de teatru in limba franceza, atit din tara cit si din strainatate. Si am constatat, cu placuta surprindere, ca se vorbeste bine aceasta limba si pe meridianele unde nu exista „problema“ lui i din a. Cum ar fi Rusia, Ungaria, Slovacia ori Lituania... Orasul in care, de zece ani, se aduna amifrani din mai multe tari (vecine ori prietene) este Aradul. Ar putea sa se mindreasca cu asta cei care raspund de el, de oras, atit din punct de vedere cit si. Pina la urma, e treaba lor daca o fac sau nu. Timp de o saptamina, cladirea teatrului plus altele din jur (unde se tineau atelierele) fura transformate intr-un adevarat stup. Se zumzaia pe noua limbi (cite tari participante, v-ati prins, non?) dar pe scena toti erau francezi si artisti ce ridicau, deseori, publicul in picioare