S-a facut un intreg circ din aparitia unui jurnal al filozofului Gabriel Liiceanu, Usa interzisa. Toata lumea a strigat la unison: „Ce carte extraordinara!“. Asta e. E cumva normal, mi-am zis. E o inertie. Are multi prieteni, e un personaj influent, conduce o editura. Succes de casa. Cartea nu e insa nemaipomenita. E o incercare literara ca multe altele. Liiceanu isi tempereaza putin patosul si scrie un jurnal cu multe pasaje plicticoase, dar si cu citeva gaselnite haioase. Cam atit. Si totusi, un mecanism s-a pus imediat in functiune: a luat premii, a fost laudat in tot felul de ziare si reviste, s-a facut un tam-tam intreg. Din punct de vedere comercial totul pare OK. O anumita stare de spirit din presa romaneasca constituie problema. Apar multe nedumeriri cind punem in discutie critica literara de pe la noi, capacitatea celor care judeca productia culturala sa judece la rece, sa isi asume anumite opinii. Sint prea multe voci aparent discordante care, in multe cazuri, actioneaza la unison. Aceasta este marea tristete.
Usa interzisa, noua carte de literatura a filozofului Liiceanu, nu e decit o noua piatra de incercare pentru grupul de intelectuali care il adora si il promoveaza. Dupa ce am prezentat in citeva rinduri cartea, cu oarece retinere, intr-un cotidian, cineva a sarit imediat cu acuzatii grave, cum ca am fost pus sa-l rad. Inca e anormal de greu sa iei in discutie macar valoarea unor monstri culturali in viata. E usor sa contesti valoarea in cazul unor cazuri de impostura (Adrian Paunescu, de exemplu). Insa de cite ori intervine in peisaj o carte care poate fi discutata pur si simplu, fara a mai analiza suspiciunile care plutesc asupra autorului, lucrurile se complica. Intr-un moment in care ecranele televizoarelor sint ocupate de Chris Simion, Sabin Balasa si altii ca ei, ar fi necesar un front al „lumii bune culturale“. Si atunci, intrebarea
