N-aŞ fi scris rîndurile de mai jos dacă n-aş fi citit un eseu al profesorului Alexandru Niculescu, publicat recent în România literară 1). Motivul ar fi - paradoxal - acela că eseul respectiv tranşează destul de clar problema, suferind doar de un exces de delicateţe.
Cum nu la fel stau lucrurile cu autorul acestor rînduri, încerc să subliniez mai agresiv ceea ce autorul eseului citat pare doar să fi sugerat. Domnul Niculescu a pomenit despre o distincţie importantă: cea între reformele ortografice fundamentate ştiinţific şi cele impuse ideologic. Pornind de aici, argumentul Academiei cum că revenirea la scrierea cu "â" şi cu "sunt(em)" înseamnă restabilirea unei tradiţii întrerupte de samavolnica reformă comunistă de la 1953 devine pe de o parte ridicol, pe de altă parte propagandistic. Ridicol nu are cum să nu fie, dacă e vorba de restabilirea unei ortografii adoptate oficial în 1932. Din 1932 pînă în 1953 sînt 21 de ani. Zdravănă tradiţie, ce să zicem!
Domnul profesor Niculescu mai aminteşte că au fost destui cei care nu s-au supus niciodată normei stabilite în 1932 de Sextil Puşcariu. Printre ei, găsim nume de marcă în domeniu: Al. Rosetti, Al. Philippide, Ovid Densusianu. Aşadar, Academia Română se zbate să impună o "tradiţie" de 21 de ani, neacceptată în totalitate nici la vremea ei. Mi se pare rizibil.
Propaganda mi se pare însă punctul tare al tuturor reformelor ortografice din România secolului al XX-lea. Reforma din 1953 a fost una cu tentă politică. Dar oare cea din 1932 nu va fi fost astfel? Să nu uităm că în 1932 România trecea şi ea, ca multe alte state europene, printr-o epocă de exacerbare a naţionalismului, care la noi s-a manifestat destul de serios în special în mediile universitare, de unde Legiunea Arhanghelului Mihail şi-a cules numeroşi adepţi. în acest context a elaborat Sextil Puşcariu, ca demn păstrăt
